Dis-de-dimineaţă
Se închid toate uşile prin care am ieşit pînă acum,
scîrţîit după scîrţîit, din ce în ce mai accentuat,
deşi aud în urma lor liniştea înroşindu-se
ca un cîmp de maci,
nici o altă uşă nu se mai deschide,
pentru că nu mai am unde intra, nici pe cine căuta;
mîna mea a devenit un zăvor lăsat slobod
doar la o fereastră deschisă spre cer,
zgomotul pe care îl face atunci cînd cu ea îmi şterg fruntea
e ca al gîndurilor care cad şi se sparg ca nişte alune
în dinţii veveriţelor,
dar e bine atunci cînd adun cojile de pe masa
de la care mă ridic după ce scriu acest poem
cu care am luat cina, iar discreţia lui
este atît de mare încît rămîne în continuare de nevăzut,
zdrang-zdrang, se aude în urma mea,
iar dincolo stă un lăcătuş care va repara tot ce am stricat
cu fiecare uşă trîntită în nasul celor cărora
damful vieţii le-a stricat fiecare zi
din care eu ieşeam şi căutam o altă uşă prin care să intru
aşa cum intră ochiul celui care, deşi nu e în faţa ei, vede
tot ce e dincolo,
nimeni nu mai unge aceste uşi cu vaselină,
muzica lor e o nouă formă de viaţă
la care eu nu mai am cum să mă adaptez –
scot fluierul şi-l aud pe Dumnezeu
trecînd pe stradă dis-de-dimineaţă
ca un măturător ostenit
retrăgîndu-se spre casă
cu toate gunoaiele de peste noapte în cap.
Mai bine povesteşte-mi tu despre tine
Lîngă mine s-a aşezat un străin,
lîngă străin s-a aşezat alt străin, lîngă care m-am aşezat eu,
lîngă mine s-a aşezat alt străin,
lîngă străinul acela m-am aşezat eu,
m-am uitat în stînga,
în stînga era aşezat străinul care se aşezase lîngă alt străin
care se aşezase lîngă mine,
lîngă mine, celălalt străin semăna leit cu mine,
cel lîngă care, în dreapta, se aşezase străinul
care semăna foarte mult cu străinul din stînga,
lîngă care, brusc, s-a aşezat un şirag lung de străini,
foarte curioşi cine e străinul de lîngă mine,
lîngă care un alt şir şi mai lung de străini
s-a aşezat şi au întrebat în cor cine sunt străinii de lîngă
străinul de lîngă mine,
singur,
privind în gol la mine
ca la un străin lîngă care m-am aşezat
ca un străin lîngă străinul
lîngă care, în stînga şi-n dreapta lui,
s-au aşezat cele două şiruri de străini
care au dispărut odată cu mîna care m-a tras
din mine afară, unde mîinile mele
erau strînse de o puzderie de mîini
ca nişte cleşti care scoteau jarul din focul stins
în ochii după care erai ascunsă,
femeie lîngă care m-am aşezat
ca un străin lîngă mine.
Ordinea dezordinii totale
Nu e linişte nici aici, nu e linişte nicăieri,
peste tot cîte un nebun crede că lumea e a lui,
iar lumea crede că nebunul este cel care
face legi după care ei trebuie să se conducă,
dar în spatele nebunului stau mai mulţi nebuni
care cred că întreaga lume e o felie de tort pe care o împart
ca pe un desert la o masă la care stau
şi privesc cum timpul din jur e abajurul
sub care stau cei şapte iluminaţi şi adună anii
ca pe nişte tezaure de care nu trebuie să ştie nimeni,
dar şi în spatele acestora stă cel nevăzut
care vede totul,
lasă ca totul să se întîmple aşa cum se întîmplă,
nu spune nimic,
dar dă de înţeles că dacă vrei linişte,
trebuie să faci mult zgomot,
dacă vrei pace trebuie să dai drumul războaielor,
dacă vrei să iubeşti,
să fii pregătit de ură,
dacă vrei să trăieşti, trebuie să omori,
dacă ţi se întîmplă ceva rău, imediat trebuie să
scoţi dintele celui din faţa ta
care s-a înfipt în carnea ta imaginară,
iar dacă ochiul ţi-e vînăt, ochii celuilalt trebuie scoşi,
dacă vrei vin, fă orice să-l ai,
nu-l bea cu prietenii,
că dacă vrei prieteni, fii sigur că vei avea duşmani,
dacă în casa ta e bine, asta e
pentru că ai făcut ca în casa celuilalt să triumfe răul,
dacă din senin în faţa ta cineva cîntă,
fă-l să plîngă de durere,
dacă bucuria celor din jur te doare,
oblojeşte-ţi sufletul cu rănile pe care numai tu ştii să le faci,
tu, cel care faci zgomot să amplifici zgomotul
pe care nebunul îl adoră ca pe ceva de mare preţ
oferit celor care stau în spate şi trimit celor şapte iluminaţi
semne că lumea s-a terminat,
platoul cu desert este gol,
iar tezaurul stă ascuns
într-o peşteră din care iese ecoul
unui început la care nu te aştepţi,
nu, nu e linişte aici,
nu e linişte nicăieri,
cineva stă pitit în creierii tăi
şi e gata să te acopere cu linişte pentru totdeauna.
O lume plină de sens
Ce să le ceri celor care nu ştiu să asculte,
între urechile lor e o lume în care nu ai acces,
iar dacă se-ntîmplă să intri acolo,
ieşi în patru labe
ca dintr-o cîrciumă beţivul care cunoaşte foarte bine
ce e un patruped,
nu le ceri nimic, dar ei îţi cer şi abia atunci
ciulesc urechile, iar lumea dintre ele devine vizibilă,
ca un furnicar în piaţa tienanmen
sub care stă ascunsă o altă lume însîngerată
după fiecare execuţie nevinovată,
indiferent nu poţi fi,
asculţi ceea ce crezi că e o formă de viaţă
şi te întorci cu faţa la perete,
citeşti ceea ce stă scris în faţa ochilor tăi
şi auzi că pentru a trece dincolo
trebuie să ceri o parolă de la cei cărora
nu le poţi cere nimic
pentru că urechile lor sunt pline de zgomotul
pe care lumea dintre ele îl face,
încît împingi şi peretele te preia ca pe o frescă
pe care o vor descifra peste sute de ani
cei cărora lumea prin care ai trecut
li se va părea plină de sens.
Poezie
Cel ce mă vede acum scriind crede că sunt cel
ce scria prima poezie fără să ştie că prima poezie
o scriu abia acum cînd privesc prin mine ca printr-o fereastră,
dincolo este un cîmp deschis ca o carte,
în ea citeşte ceea ce scriu o femeie,
lîngă ea, un alt cîmp deschis
pe care alerg eu după o mie de fluturi cu aripile cît cerul,
după care alt copil aleargă prin alt cer
ca şi cum cerul ar fi o cîmpie în care o femeie
citeşte ceea ce vede prin fereastra deschisă,
acolo, în interior, stau eu şi scriu
privit de cel ce vede acum mîna mea scriind
pe fruntea celui ce crede că gîndurile sunt nişte
versuri pe care le decojeşte ca pe nişte păstăi
femeia care citeşte zilnic cărţile care se deschid
ca nişte ferestre,
dincolo
e chiar cîmpul în care apare brusc un copac
din ramurile căruia curg poezii
ca nişte frunze care vor adormi sub zăpada
pe care o voi face sul de hîrtie
care va arde într-o bibliotecă în care intră doar un soldat
cu un steag de flăcări,
strigînd Victorie, Victorie!, iar victoria
stă sub cenuşă, gata să reînvie cînd
cel ce mă vede acum scriind crede că sunt cel
ce scria prima poezie fără să ştie că
aceasta este ultima poezie ca o fereastră deschisă
prin care intră în casă cel ce crede că sunt
cel ce crede că este.