Mai sunt
Poezia mă duce de mână
homer orb
rătăcit între vârste oxidate
Până la bing-bangul clopotului
mai cioplesc dintr-un ciot de brad
chipul unui vis părăsit
în cuibul de cuc
Se întreabă ochi miraţi
de întrevederea târzie
Este el sau fantoma
lui Toma
pare viu
Sunt mai sunt
eu sau nu mai ştiu cine
Mai scrii mai scrii
Mai scriu
M-am întâlnit cu Domnul
m-a încurajat cu o ameninţare caldă
Ţi-am dat harul
mă bucur că nu l-ai abandonat
Scrie dacă nu te iau Sus
Zâmbeşte trist
Poate găseşti aici cititorii
pe care i-aţi cedat voi
lui ucigă-l toaca
arginţilor lui
Sensuri interzise
Am izbândit cu greu
După doi ani
m-am împrietenit cu singurătatea
Eu singur
ea singură
La început
fiecare în colţul lui
Ne-am înţeles să nu ne despărţim
niciodată
Nici chiar în faţa instanţei morţii
De acum fiinţăm precum siamezii
eu în trupul ei
ea în al meu
E mai ordonată decât mine
Singurătatea
Când o mai iau razna
îmi dă câte un cot
între coaste
Da ai dreptate
nu observasem indicatorul
îi spun
Să nu mă laşi singur
nici în lumea de sus
Fi-vor şi pe acolo
atâtea sensuri
interzise
Dolce far niente
Cu pas rar mă îndrept
Spre raiul lui
dolce far niente
Mă tem să nu fie
un ochi de apă viclean
Am robotit toată viaţa
Nu m-am lăsat în voia
plăcerii de a nu face nimic
Decât uneori
Şi totuşi trebuie
să fie în inima mea
un colţ de rai anume
Pe care să-l descopăr
înaintea celui de veci
Zâmbetul soarelui
Soarele zâmbind coboară
pe faţa zânei cu ochi
de cicoare
O scânteie rătăcită
îmi incinerează sufletul
Simt cum încolţeşte
creşte neverosimil
floarea de colţ a iubirii îngheţate
Picură o lacrimă de lumină
pe sclipătul ei de stea umorală
Mă abandonez în visare
ca într-o apă adâncă
Un dor sugrumat de nesiguranţă
se duelează cu dorinţa
şi aşteptarea
Zâmbetul soarelui coboară
în zâmbetul ei
Sub rotirea cercului
Transfer o bucată de viaţă
pe umerii prietenului
Nu ştiu ce va face cu ea
Sper să n-o maculeze
când se va termina
luna de înflăcărare
Panta rhei
e de neoprit
Nu lăsa prietenia
în seama
rotirii cercului
Veacul de singurătate
Veacul meu de singurătate
a început
Poate dura vreun deceniu
sau mai puţin
îl percep ca pe un veac întreg
Pasărea cuc îşi concepe singură
singurătatea
Punându-şi ouăle în cuib străin
le aruncă pe cele găsite
Să nu conturbe singurătatea
progeniturii
Poate aşa mi-a fost dat
să ies singur din alcovul matern
alţii ies câte doi trei
sau mai mulţi
La final să intru singur
în burta neantului mut
Până atunci îmi mai fac de lucru
cu vorbele pe care le rostesc
pentru mine
pentru pereţii martori
Pereţii de sticlă ai bulei
proprietate personală
Nu încercaţi să priviţi
e sticlă mată
Lacul lui lacul meu
S-a strecurat
printre ramuri în scăpătat
un fir de ger
sau de dogoare
Parc-a fost ieri
parc-a fost soare
De ce să vină
această dulbină
care roteşte apa
până acum lină
Ce doruri încarcă
a eminescului barcă
încerc să mă urc
dar printre trestii mă-ncurc
Ea singură m-aşteaptă
pe cea de rouă treaptă
De n-ar scăpa piciorul în undă
poate vai se scufundă
spre palatul de cleştar
în zadar
încerc s-o cuprind
s-o trag lângă mine pe grind
Ca o nălucă
îmi alunecă
Mă-nconjoară acum
ca un fum
întemniţare
Sunt întemniţat în sine-mi
fără orizont de evadare
din camerele inimii
Sufletul îmi deschide uneori
ferestrele lui
să vină aer curat din afara fiinţei
De la eliberarea din celula
în care mama mă adăpostise
în lunile de creaţie magică
am trecut direct în acest habitat sanguin
Precum pictorul convieţuieşte în atelier
cu lucrările lui
într-o îndrăgostire infinită
Anin şi eu înscrisurile mele cu sânge propriu
pe pereţii de rubin
ai auriculelor şi ventriculelor
Ca să iau cunoştinţă
de starea atâtor sinistraţi în sine-şi
Privesc prin ocheanele ochilor lumii
să măsor necuprinsul
Precum melcul îşi cară casa
îmi duc şi eu în spinarea gândurilor
cele patru camere
sangvinice
Martor
Au început să-mi îngălbenească frunzele
de pe ramurile braţelor
Stelele din priviri încep
să clipească a stingere
lunecând una câte una în abis
Gândurile caută scăpare
în cupola oului primordial
Carnea intră treptat în procesul
de lichefiere
Curge de pe oase
sub presiunea vibraţiei nervilor periferici
contractaţi progresiv
Singura oază de refugiu
amintirea
tot mai diminuată
tot mai secătuită
de nerăspunsuri
Sunt singurul martor
Am voie să privesc
dar să nu pun întrebări
Singurătate
O linişte sublimă
ca la început de lume
uitare de sine
precum la sfârşit de lume
Pe umeri crucea destinului
o pace cosmică
Singur gândesc
singur vorbesc
cu martorii camerei
Telefonul laptopul televizorul
băsmesc nepuse în priză
Mă cert cu oglinda
că-mi spune adevărul
Citesc cifrele vieţii
în ieroglifele ridurilor
îmi plâng singur
de milă
Tot singur
îmi şterg lacrimile