Tu eşti câmpia ce dă flori
în cinstea firului de iarbă.
Marin Sorescu, Odă profană
Păşim împreună pe iarba asta netunsă
ca un păr cu vârfuri despicate,
ca un plânset care curge în sus,
ca un răsărit gata de lansare.
în principiu, conştiinţa n-are de ce să mă mustre
– aşa ar zice majoritatea –
n-am dat în cap şi nici nu cred c-aş fi în stare,
mă plimb cu tine de mână şi mă minunez cum,
până şi tu, care înţelegi atâtea,
mă priveşti de parcă aş fi un model de puritate,
de parcă, la fiecare pas pe care îl fac în iarba nepieptănată,
n-aş ucide mii şi mii de creaturi inofensive,
de parcă talpa mea, la care te prosternai aseară,
nu ar fi tot o armă de exterminare în masă,
mai cumplită, pentru populaţiile de furnici,
decât bomba de la Nagasaki.
Pe noi conştiinţa nu ne mustră, ne ironizează
(vezi versurile de mai sus),
o ironie crudă ca un biftec în sânge,
ca verdele ăsta necioplit de iarbă.
Aruncă-ţi, dar, aceste cizme însângerate şi hai să alergăm desculţi,
să le oferim cel puţin furnicilor şansa de a simţi
o atingere omenească,
o atingere de pământ, înainte de a fi făcute una cu pământul.
– Asta era alaltăieri când purtai tocuri cui şi-mi ajungeai
mai sus de umeri,
azi eşti mult mai măruntă –
n-am să mă obişnuiesc niciodată cum cresc şi descresc,
după plac, femeile,
cum creşti şi descreşti tu (la tine mă refeream,
nu te mai încrunta),
parcă ai fi ruptă, nu din soare, din lună,
parcă ai fi o maree care se ridică, la un interval neregulat,
să mă inunde,
să-mi umple buzele cu-n sărut de sare.
Fă bine şi spune-mi de ce ai vrut să ne sculăm cu noaptea în cap,
cu noaptea ca un pistol la cap,
cu noaptea ca o sabie deasupra capului – ce să mai,
noaptea cred că s-a sculat cu noi în cap
de e aşa dată peste cap, săraca,
sunt sigur că, dacă îl rugam frumos, răsăritul
ar fi putut să mai aştepte.
– „Sufletul femeii e un mister”, zici tu, sunt de acord,
treaba e că, de când a ieşit Eva din coasta lui Adam
şi până s-a trezit el din somnul acela profetic,
nimeni nu ştie ce a vorbit ea cu Dumnezeu, ce taine i-o fi spus,
serios, nicăieri nu scrie chestia asta,
şi femeia tot femeie – a dus secretul în mormânt,
de atunci încoace, orice fiică a Evei ştie ceva
ce niciun bărbat nu va şti niciodată.
– Spune-I lui Dumnezeu s-o lase mai moale cu răsăritul ăsta,
prea multe culori şi prea puţini martori, se face risipă de lumină
şi cine-şi mai permite să plătească în ziua de azi
factura la soare?
– De ce eu?
– Aşa, nu ziceai tu că voi, femeile, aveţi cu El conversaţii secrete?
– Prostule, tot despre voi vorbim, ce crezi?
Uite, dacă eşti cuminte, am să-ţi spun ce taine
i-a dezvăluit El Evei.
– Spune-mi, spune tot,
doar să ştii că m-a cuprins şi pe mine un somn greu,
un somn lat şi adânc, şi mare,
un somn înalt până la cer,
un somn în trei dimensiuni, adamic,
şi tare mă tem că am să adorm
şi am să mă trezesc taman când nu o să mai fie nimic de zis,
când s-or fi dezlegat deja toate tainele,
şi-am să o iau la fugă prin iarbă,
şi-am să alerg după ele,
şi-am să mă împiedic, şi-am să cad,
şi n-am să le mai prind niciodată.
– Nu face nimic, or mai fi şi alte răsărituri,
şi alte nopţi căzute în cap după tine –
n-ai observat că soarele apune întotdeauna
numai pentru că te duci tu la culcare?
Până atuncea, dă-te frumuşel mai la umbră şi culcă-te
cu mâna la coaste,
să mă cuprinzi între ochii tăi adormiţi, cât oi fi de lungă,
ca între mare şi cer.
Iar eu,
eu, cum stau cu Dumnezeu la taclale,
îmi pun capul pe tâmpla ta
şi mă uit cum îţi creşte părul
ca iarba.