Actorul şi sculptorul
Actorul, se zice, sculptează în clipă.
Ea e materia în care el plăsmuieşte.
Glasul său este unealta sa, aşa cum,
pentru sculptor, unealtă e dalta.
Dar ţinta spre care aspiră amândoi,
actorul şi sculptorul,
e durabilul.
Când glasul actorului atinge gradul
cel mai înalt al emoţiei,
clipa se preschimbă în marmură.
Pantoful Cenuşăresei
Pantoful, pantoful acela doar eu îl am.
Caut, tot caut. Cu mine îl duc.
Oriunde aş fi, urmez acelaşi ritual:
mă aplec, îngenunchez, încerc.
în piaţă, prind uşor, din mers, picioarele.
La fel în tren, în metrou, în troleibuz
şi în maxi-taxi.
Femeile, surprinse (şi poate încântate),
intră în jocul meu.
Şi nu mă opresc. Încerc, iar şi iar.
Până şi la teatru şi la Operă
mă dedau sublimului joc.
Picioarele stau cuminţi, atente şi ele
la replici şi la împletirea de tonuri.
Nevăzut, iau rândurile la rând.
Caut şi caut.
Pantoful are forma inimii mele.
Pierdută în lume, am să te găsesc vreodată?
Am să găsesc singurul picior
pe măsura pantofului?
Unic în multiplu
Fragilul, magicul clipei – când mă uit în ochii tăi
şi nu vreau să te pierd din privire –
sunt poezia-n mişcare, poezia de gesturi,
de paşi lenţi şi grăbiţi,
de frânturi de glasuri,
de forme, culori şi volume.
Şi poate că poezia, adevărata poezie,
nu-i poezia de cuvinte, ci tocmai aceasta –
poezia magicului, fragilului clipei
când mă uit în ochii tăi
şi nu vreau să te pierd din privire...
Jucătorii de table
Uitare, uitare de sine, voită uitare de sine.
Alergare departe, printre triunghiurile şi cercurile
altor vârste. Tristeţe înecată în veselie amară.
Zi de zi, jucătorii de table,
jucătorii cu tâmple albe
se-ntâlnesc în jurul meselor
şi băncilor din parcuri.
Zi de zi savurează, înghit orele
cu nonşalanţa ratării.
Glumesc, râd, chibiţează cu aer
de sfincşi atotştiutori.
Şi orele se perindă asemeni pulurilor albe şi negre,
învârtite dibaci, cântărite în palmă, lovite cu gestul
deciziilor cruciale. Şi orele se perindă,
asemeni perechii
de zaruri, rotită între degete
cu morga indiferenţei.
Ce glorii se nasc, ce glorii mor
în derularea fugitivă
a clipelor, ca şi când s-ar înfrunta
mari conducători
de oşti, căzuţi în extaz în faţa propriei lor strategii.
Bravând îşi sfărâmă vieţile jucătorii de table,
de parcă s-ar oferi voluntar unui abscons ritual
de sacrificiu, ca şi cum ar sta neclintiţi înaintea
unui soare nemilos ce le topeşte fiinţa.
Biletul de tren
Nu arunc niciun bilet de tren.
Când vreau să-mi amintesc,
să trec din nou prin clipele
călătoriei,
scot biletul şi mă uit
la datele înscrise pe el.
îmi aduc aminte
de multe lucruri:
dacă era ziuă sau noapte,
dacă era frig sau cald,
ce chip aveau călătorii,
dacă erau veseli ori trişti,
prietenoşi ori rezervaţi.
Un fel de act încifrat
în coordonate de timp,
umanitate şi frumuseţe,
este biletul de tren.
Biletul verde, însemnat
cu o steluţă de aer
de cleştele conductorului.