Ultrarealitate
Au intrat în panică observatoarele
astronomice. Pentru că – spun ele –
realitatea nu mai are margini,
a depăşit universul concret –
tot mai des se refugiază
dincolo de nesfârşirea cerului,
nu se ştie unde!
Chiar şi cuvintele s-au repliat
într-un spaţiu aparent fără sens,
nu mai au consistenţă,
şi-au pierdut rădăcinile milenare...
Senzaţia plutirii în derivă a cuprins
întreaga suflare a lumii,
până în cel mai îndepărtat cătun din Oltenia,
unde poposea Marin Sorescu uneori,
pentru a elabora Teoria sferelor de influenţă...
Realitatea acoperă totul,
din pragul strămoşesc al casei
până în marginea visului;
din pricina ei nu se poate zări mai departe,
nu se mai aude foşnetul mărilor,
se vorbeşte în şoaptă.
Unora li s-au întunecat privirile
şi nu se mai văd nici pe ei înşişi.
Alţii s-au retras înapoia propriilor lacrimi
de unde nu se ştie când vor mai ieşi...
în consecinţă, uriaşele telescoape stelare
şi-au schimbat direcţia de observare,
îndreptându-se spre zona siderală
dinăuntrul nostru.
Refugiu
Mi-am consumat rezerva de speranţe
în ultimul asalt/ apărare...
Acum încerc să mă adăpostesc
în tranşeea de iarbă, cea mare.
Iar pe marginea zilei nu sunt
decât porţi de pământ.
Arborii nu mai au umbră, iar gândul
se topeşte în peisajul uscat.
Este vremea să-mi trec eşecurile
pe curat.
Este timpul să trec cu un pas mai departe
printre munţii din teribila carte
pe care o citesc obosit
din răsărit până-n noapte.
Nici o poartă către întâmplări!
Nici un popas luminos!
Doar un drum şerpuind către casa din câmp
cu zăvoarele puse –
semn de hotar spre izvoarele
încă ascunse...
Perimetrul «Rotonda»
Aici se-ntoarce lumea după om,
nu omul după lume, cum se spune!
Aici s-a spânzurat de om un pom
şi vin sărmanii urbei să-l adune.
Puşcăriaşul chior din blocul meu
a rupt zăbala clipelor zălude
tot încercând să-şi scuture din greu
balastul umbrei lui cu gust de dude.
I-a tot ieşit în drum un interlop
de la etajul unu, mi se pare,
şi s-au bătut pe-un lanţ de câine şchiop
de pus la brâu în loc de cingătoare.
Cum să le spun că-n lumea asta gri
există Eminescu, bunăoară,
şi câteva anemice câmpii
ce-au mai rămas din biata noastră ţară?!
Cui să-i mai spun şi cine să asculte
în destrămarea care s-a produs?
Aştept sub întrebările oculte
la poarta grea a tristului Apus.
Trăiesc aici printre borfaşi, vă spun!
Borfaşii ne conduc, stimată lume...
Chiar legile-s baloane de săpun
ce se topesc la câte-un semn anume.
Revin mereu din lungul meu parcurs
prin tot acest ţinut al nedreptăţii:
un cronicar al semnelor de Sus
ce-şi plânge-n somn părinţii şi nepoţii.
învăţ şi eu, din lumea asta tristă,
câte ceva din tot ce ni s-a dat,
tot căutând un drum ce nu există –
spre totdeauna ori spre niciodat’.
Case şi arbori
Am săpat într-un arbore;
înăuntru era lumină şi cald!
Nu puteam să iau lumina cu mine
şi atunci am luat arborii
pe care i-am pus deasupra pietrelor
drept adăpost.
Lemn luminos între mine şi cer!
Lemn între iarbă şi ploaie!
Vântul care bate dinspre ziuă
caută scoarţa copacilor
în care va lăsa urme adânci,
să nu se rătăcească păsările
fără umbră ...
Prin aceste neumblate făgaşe
vor trece doar gândurile
celor care au fost
lăsându-ne doar întrebări în vis.
Unii spun că istoria însăşi
este o asemenea casă de lemn
care trebuie mereu renovată
înainte de a fi locuită.
Plecare
Plecăm şi noi cu frunzele ce cad
purtând lumina cerului curat!
Unde vom fi e primăvară-ntruna
şi ne vor creşte aripi îngereşti.
Şi-n fiece apus va curge Luna
peste câmpia parcă din poveşti.
Şi ne vom apleca sub ceruri fruntea
a viaţă lungă, fără de-nceput ...
Pe neştiute, ca şi frunza toamnei,
ne vom întoarce cum am fost demult.
Ca frunza toamnei vom pleca de-acum
spre anotimpuri de nisip şi fum.
Aşadar...
Continentele sunt alcătuite
din materie foarte solidă
care asigură starea de echilibru
a obiectelor mereu în mişcare.
între continente există, însă, o stare
de maximă dezagregare,
cum se-ntâmplă între cer şi pământ,
între silaba răzleaţă şi cea din cuvânt,
unde se dezvoltă un relief nevăzut...
între continente e o stare de lirism
care inundă partea veneţiană
a uscatului –
ori se zbuciumă greu înspumată
lovind în partea concretă
a universului de plumb şi vată...
Despre toate acestea se poate spune
că sunt doar visele unui copac în floare –
şi de aceea starea lirică se-mbină
cu starea continentului uitare.
Panta rhei
Mi-a fost greu să urc colina asta,
iar dincolo de culme e alt drum
care nu se ştie unde duce
şi de aceea ne lăsăm în voia lui.
Cei care nu pot ajunge pe culme
nu-l prind,
căci el poartă mereu călătorii
şi nu are timp să oprească.
Pe mine m-a adus până aici,
iar acum nu ştiu încotro să o apuc,
deoarece mă lovesc de întâmplările
pe care încă nu le-am trăit –
de arborii pe care nu i-am ascultat
întemeindu-şi visele pe trunchiul nopţii;
de bucuriile ce nu mi-au fost furate încă
şi aspiraţiile parcă fără sens ...
Chiar şi de mine însumi mă lovesc
şi-mi pare
că nu mai sunt acela pe care îl ştiam
cândva,
lăsându-mă acolo, singur, să aştept
pe nu se ştie cine şi de ce,
ca să mă treacă pasul netrecut
de niciun trecător până acum ...
Reîntregesc mereu un peisaj
cu prea multe denivelări
care se revarsă în mine
ca o ploaie curată în zori.
Mereu
Toate întâmplările se adună
într-un singur gând –
nu se mai iscă fiecare întâmplare
cu gândul ei!
E ca neliniştea unei margini de sat
care a cuprins întreg orizontul
şi se revarsă pe urmă în noi
precum lacrima înainte
de a fi plânsă.
Trecem prin ea ca prin umbra
unui salcâm
ca şi cum ne-am întoarce în vis
şi ea rămâne acolo
spre a fi străbătută mereu şi mereu,
până când iarba sufletului
se destramă uscată!
Pe întinderea aceasta cât un gând
trecem mereu –
fiecare cu sine şi toţi împreună –
pe întinderea de taină
a unui fost început.
(Din volumul Necuprins, în curs de apariţie)