Annie John

(fragment) Traducere din limba engleză și note de Anca Dumitru Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu (c) Editura Humanitas Fiction, 2025 　 　 Jamaica Kincaid (n. 25 mai 1949, St. John’s, Antigua) este o scriitoare americană a cărei proză lirică se concentrează îndeosebi asupra unor teme precum relațiile de familie, condiția femeii, memoria, apartenența, migrația. Crescută într-un mediu complex, a emigrat în Statele Unite la vârsta de șaisprezece ani. A urmat cursuri de fotografie la New School for Social Research din New York și a frecventat și Franconia College din New Hampshire, dar nu a absolvit studiile. A debutat cu povestirea Girl, apărută în revista The New Yorker în 1978. Printre cărțile sale cele mai cunoscute se numără bildungsromanul Annie John, publicat în 1985 și deosebit de apreciat de critica literară, fiind studiat în mediul academic drept un text esențial al literaturii feministe contemporane. Cu o scriitură senzuală și concentrată, acest roman al formării, cel mai personal al Jamaicăi Kincaid, îmbină analiza necruțătoare a relației fiică-mamă cu explorarea cruzimii iubirii adolescentine și redarea maturizării ca pe o formă de exil interior. „Rar au fost surprinse atât de bine disperarea, furia și nu mai puțin suferința specifice adolescenței, iar Jamaica Kincaid oferă totodată perspective unice asupra diferitelor aspecte ale experienței umane. Annie însăși este un personaj remarcabil: pasională, vicleană, crudă, inteligentă, dominatoare, temătoare și confuză – ea irumpe parcă din paginile acestei cărți cu o energie feroce.“ (Newsday) 　 Când am împlinit cincisprezece ani, m-am simțit mai nefericită decât mi-aș fi imaginat vreodată că putea fi cineva. Nu era nefericirea de a-mi dori o rochie nouă, sau nefericirea de a vrea să merg la cinema într-o după-amiază de duminică și să nu mi se permită, sau nefericirea de a nu putea rezolva o problemă la geometrie, sau nefericirea de a-i face rău celei mai dragi prietene, Gwen. Nefericirea mea era ceva din străfundul meu, și când închideam ochii, mai că o vedeam aievea. Era cuibărită undeva– poate în stomac, poate în inimă; nu știam exact unde– și lua forma unei mici bile negre, înfășurată toată în pânze de păianjen. Obișnuiam să o privesc și să o tot privesc până când parcă îndepărtam pânzele de păianjen, arzându-le, iar atunci constatam că bila nu era mai mare decât un degetar, deși cântărea universuri întregi. În acel moment, exact când îi percepeam mărimea și îi simțeam greutatea, eram dincolo de a-mi plânge de milă, ceea ce e totuna cu a spune că depășisem stadiul lacrimilor. Nu mai eram în stare decât să stau și să mă privesc, simțindu-mă precum cel mai bătrân om care a trăit vreodată și care nu învățase nimic. După ce stăteam așa o vreme, ca să-mi distrag atenția, începeam să-mi număr degetele de la picioare; rezultatul rămânea veșnic același– aveam zece. Dacă aș fi fost întrebată, nu aș fi putut să spun exact cum anume ajunsesem în acea stare. Probabil că m-a învăluit ca o ceață: la început, am fost cuprinsă de o pâclă ușoară, putând încă să văd tot ceea ce mă înconjura, deși nu foarte clar; apoi m-am trezit complet învăluită și nu mai vedeam nici măcar mâna întinsă în fața mea. Încercam să-mi imaginez că eram ca o fată din una dintre cărțile pe care le citisem– o fată care suferise mult din cauza unui părinte vitreg crud sau o fată care, dintr-odată, nu mai avea nici un părinte. Când citeam despre o astfel de fată, o încărcam cu și mai multă suferință, dacă simțeam că autorul nu mersese suficient de departe. La final, desigur, totul se rezolva în chip fericit pentru fată, iar ea și un însoțitor plecau cu corabia spre Zanzibar sau spre alt loc foarte îndepărtat, unde, fiindcă puteau face ce doreau, erau mereu fericiți. Dar eu nu mă găseam într-o carte. Eram doar acolo, stând cu degetarul care cântărea cât universuri adânc înfipt în mine și în bătaia soarelui. Tot ce obișnuiam să prețuiesc căpătase un gust amar. Aș începe cu arborii-de-foc în floare, roșul inflorescențelor făcând, la apus, să pară că strada pe care locuiam era cuprinsă de flăcări; în fața acestei priveliști, îmi imaginam că nu mi s-ar putea întâmpla nimic rău, dacă ar fi să merg prin acel infern. Aș putea încheia cu mama și cu mine; de-acum, ajunseserăm un adevărat spectacol. Pe-atunci, băgaserăm de seamă amândouă că, dacă ea spunea că ceva ce făcusem îi amintea de ea însăși la vârsta mea, eu încercam să procedez altfel sau, dacă nu reușeam, făceam lucrurile într-un mod pe care ea nu-l putea tolera. În replică, admira și lăuda tot ce bănuia că are un înțeles special pentru mine. Am luat obiceiul să mă ascund, iar ea spunea că era pe cale să ajung mincinoasă și hoață– singurii oameni care aveau secrete. Mama și cu mine am început amândouă să avem câte două fețe: una pentru tata și restul lumii, și alta pentru noi, când eram doar noi două. Pentru tata și pentru lume, eram întruchiparea politeții, a bunătății, a iubirii și veseliei. Eu o priveam ca înainte, iar ea mă vedea cu ochii ei de atunci. Mama, care îmi freca spatele ca-n vremurile bune de demult, examinându-mi corpul din cap până-n picioare, asigurându-se că nu se întâmplă nimic neobișnuit; mama, pregătind desertul meu preferat, blancmange1, recompensă pentru ceva ce făcusem și care o mulțumise; mama, îngrijorată că îmi trag puțin nasul, întrebându-se dacă nu cumva asta se va transforma curând în ceva mai grav, și atunci va trebui să-mi facă o cataplasmă pentru piept, cu camfor măcinat și cu frunze de eucalipt. Eu, lăsând ca vocea ei melodioasă, care exprima iubire și grijă, să mă poarte către un somn lin; eu, mângâindu-i șuvițele negre și dese, în timp ce-și despletea părul pentru periatul zilnic, eu, îngropându-mi fața în el și inhalând adânc, pentru că mirosea a ulei de trandafir. Pe măsură ce scenele acestea din vremurile de demult ne jucau dinaintea ochilor, casa se umplea de sunetul vocii tatei, povestind una după alta pățaniile din zilele sale ca batsman cunoscut dintr-o echipă de crichet, și despre ce făcea într-un loc și-n celălalt, în turneu prin insulele Windward și Leeward cu colegii lui de echipă. Chiar și în fața prietenelor mamei, ne arătam în lumina cea mai bună. Eram ascultătoare și drăguță, iar ea nu-mi cerea altceva decât să dau dovadă de bună-creștere, așa cum mă educase. Uneori, duminica, când ne întorceam de la biserică, poate mișcate de predica pe care tocmai o ascultaserăm, mergeam la braț spre casă, iar pașii ni se sincronizau. Dar de îndată ce rămâneam doar noi două, dincoace de gard, în spatele ușii închise, totul se întuneca. Nu aș putea să explic de ce. Ne cuprindea ceva al cărui nume îmi scapă, și dintr-odată nu mai iubisem și nu mai urâsem niciodată pe cineva atât de mult. Dar spun ură– ce înțelegeam eu prin asta? Înainte, dacă uram pe cineva, pur și simplu doream ca acea persoană să moară. Dar nu puteam dori ca mama mea să moară. Dacă mama murea, ce urma să se întâmple cu mine? Nu-mi puteam imagina viața fără ea. Mai grav decât atât, dacă mama murea, ar fi trebuit să mor și eu; dacă abia puteam să mi-o închipui pe mama moartă, cu atât mai puțin mă puteam închipui pe mine însămi moartă. Am început să am un vis. În visul meu, mergeam pe un drum neted, neasfaltat. Drumul era străjuit pe ambele părți de palmieri ale căror frunze se întindeau atât de tare, încât se întâlneau și se împleteau între ele, ferindu-mă de soarele care strălucea mereu. La început, pășeam repede și ușor, iar pe măsură ce înaintam, mintea îmi era bântuită de aceste cuvinte: „Mama m-ar omorî, dacă ar avea ocazia. Eu aș omorî-o pe mama, dacă aș avea curajul“. La începutul drumului, în timp ce rosteam cuvintele acelea, tonul vocii avea o notă de optimism, ca și cum rapiditatea și ușurința pașilor îmi sugerau că nu i-aș da niciodată ocazia. Dar, pe măsură ce continua, lucrurile se schimbau. Rosteam aceleași cuvinte, însă tot mai încet și cu tristețe; pașii și restul corpului îmi deveneau grei. Era ca și cum mi-aș fi dat seama că nu voi avea niciodată curajul de-a o omorî pe mama, și apoi, fiindcă îmi lipsea curajul, șansa trecea de partea ei. Nu înțelegeam cum s-a întâmplat, însă așa stăteau lucrurile. Mama mă învățase să iau visele în serios. Visele mele nu erau reprezentări ireale a ceva real; visele mele erau o parte din– și una cu– viața reală. Când am visat asta prima dată, m-am speriat foarte tare de mama, iar rușinea a fost atât de mare, încât nici măcar să mă uit direct la ea nu am putut. Dar, după ce visul s-a repetat iar și iar, a devenit pentru mine ca o a doua perspectivă, și începusem să compar întâmplările mărunte cu visul, pentru a vedea dacă indicau șansa ei, sau curajul meu. La școală, am trecut printr-o schimbare majoră. Nu mai eram în aceeași clasă cu Gwen; acum trecusem într-o clasă cu fete cu doi sau trei ani mai mari decât mine. A fost un șoc. Fetele acelea nu-mi ofereau camaraderia celor din clasa a doua. Nu erau maleabile, nu erau prietenoase. Se aflau mereu într-o competiție strânsă pentru note bune și afecțiunea profesorilor, iar, între ele, insultele erau la ordinea zilei. Și cât de pline de sine erau! Mereu își aranjau părul, asigurându-se că fiecare șuviță e la locul ei; unele aveau oglinjoare în ghiozdane și le țineau puțin aplecate, pentru a vedea dacă pliurile de pe spatele uniformelor erau perfecte. Ba chiar practicau mersul legănat din șolduri. Stăteau drepte, împungând aerul cu sânii, și, ce era mai rău, chiar aveau sâni cu care să se mândrească. Înainte să le văd pe aceste fete de aproape– pe când le observam doar cum se plimbau încolo și încoace, văzându-și de treabă–, le invidiasem pentru impresia că aerul se trage în lături pentru ele, eliberându-le de orice obstacol, ca ele să nu fie nevoite să depună nici un efort. Înțelegeam acum că aerul se dădea repede la o parte doar ca să nu fie nevoit să le suporte prea mult timp. Ce făpturi plictisitoare erau! Nu aveau idei deosebite despre cum să fie în lume; nu credeau cu siguranță că lumea e un loc ciudat în care să trăiești. Inițial, ascensiunea mea obișnuită către vârf a fost încetinită de noile materii puse înaintea mea, dar curând le-am stăpânit, și doar o altă fată era la fel de bună ca mine. Uneori împărțeam locul întâi, alteori ea era pe primul loc, și eu pe al doilea, iar alteori era invers. Simțind că aveam măcar atâta în comun, am încercat să mă apropii de ea, dar era o persoană atât de plictisitoare, complet incapabilă să poarte și cea mai banală conversație, și, pe deasupra, mirosea a cauciuc vechi și cerneală albastră, încât am izbutit să nu-mi amintesc nici cum o cheamă. Bănuiam ce fel de adult va deveni– exact genul care, odată ce ar pune ochii pe mine, n-ar precupeți nimic pentru a-mi face viața un calvar. Deja avea colțurile gurii lăsate în jos pentru totdeauna, de parcă ar fi zis că se născuse știind că nimeni altcineva nu se poartă cum trebuie și, de asemenea, ca și cum se născuse știind că viața era o nesfârșită dezamăgire, pe care chipul ei era pregătit să o înfrunte. Gwen și cu mine mergeam acasă de la școală ca întotdeauna și făceam aceleași lucruri, însă doar simpla ei prezență nu mai era prilej de bucurie pentru mine, deși mă străduiam cât puteam ca ea să nu-și dea seama. Parcă îmi crescuse o piele nouă deasupra celei vechi, iar pielea cea nouă avea un set complet diferit de terminații nervoase. Dar ce i-aș fi putut spune bietei Gwen? Cum să-i explic despre degetarul care cântărea cât universuri și despre norul întunecat care era precum un plic în care mama și cu mine fuseserăm închise ermetic? Dacă aș fi întrebat-o pe Gwen: „Și mama ta te supraveghează tot timpul cu coada ochiului?“, răspunsul ei ar fi fost cel mai probabil: „Maică-mea are darul de a nu scăpa nimic din vedere“. Și dacă i-aș fi spus: „Nu mă refer la asta, mă refer la…“ Dar ce rost ar mai fi avut să continui? Nu mai eram pe aceeași lungime de undă. Uneori, numai când îi auzeam vocea, turuind, povestindu-mi ce făceau vechile mele prietene, simțeam că explodez; atunci îmi aminteam că era aceeași voce care, cândva, fusese muzică pentru urechile mele. Cât de mică mi se părea acum: un ghemotoc de „Cine ce-a spus“ Și „Cine ce-a făcut“. Într-o zi, când mergeam acasă, apucând-o pe drumul cu case mari, ascunse în spatele gardurilor înalte, Gwen mi-a spus că fratele ei, Rowan, îi spusese cât de mult i-a plăcut cum m-am comportat într-o duminică, la biserică, când fusesem rugată să citesc lecția. Apoi s-a lansat într-o poliloghie despre el, și eu am făcut ceea ce devenise deja un obicei când eram împreună: am început să visez cu ochii deschiși. Atunci, visarea cea mai frecventă presupunea scene cu mine trăind singură în Belgia, un loc pe care îl alesesem când citisem într-una dintre cărțile mele că Charlotte Brontë, autoarea romanului meu preferat, Jane Eyre, petrecuse acolo un an sau cam așa ceva. Îl mai alesesem și pentru că îmi închipuiam că e un loc unde mamei i-ar fi greu să ajungă și, prin urmare, ar fi nevoită să-mi scrie scrisori adresate în felul acesta: Către: Domnișoara Annie Victoria John Undeva, Belgia Mergeam pe o stradă din Belgia, îmbrăcată cu o fustă care îmi ajungea până la glezne și cărând o geantă plină cu cărți pe care, în sfârșit, le puteam înțelege, când, deodată, am auzit aceste cuvinte ieșind din gura lui Gwen: „Cred că ar fi atât de frumos dacă te-ai căsători cu Rowan. Atunci, vezi tu, am putea fi mereu împreună“. Am fost adusă înapoi în prezent și m-am oprit, împietrind pentru o clipă; apoi am rămas cu gura căscată și tremurând din toate încheieturile. Nu-mi venea să cred, de aici mi se trăgea, dar, ca să înțelegeți cât de mult ne îndepărtaserăm una de cealaltă, ea a crezut că am rămas cu gura căscată și tremurând din toate încheieturile fiind cuprinsă de cea mai desăvârșită bucurie la auzul vorbelor ei. Și când am întrebat „Ce-ai spus?“, ea a răspuns: „O, știam că o să-ți placă ideea“. M-am simțit atât de singură; ultimul om de pe planetă nu s-ar fi simțit atât de singur ca mine. M-am uitat la Gwen. Să fie chiar ea? Era Gwen. Omul pe care-l cunoșteam de când lumea și pământul. Totul era la locul lui. Dar, în același timp, ceva groaznic se întâmplase și nu puteam să-mi dau seama ce. Aceea a fost clipa în care am început s-o evit pe Gwen și plimbările noastre zilnice spre casă. Am încercat să nu o fac atât de des încât să observe, dar cam la fiecare trei sau patru zile îi spuneam că, fiind în clasa cea nouă, lucrurile erau foarte solicitante și, având în vedere toate cele, aveam de rezolvat câte ceva când aici, când dincolo. O însoțeam până la poarta școlii, unde ne sărutam la despărțire, iar apoi, după ce trecea suficient timp, plecam de la școală. Într-o după-amiază, m-am întors acasă pe alt drum, pe Market Street. Pe Market Street erau toate magazinele, iar eu mergeam încet, privind la vitrine, deși nu eram deloc interesată de marfa expusă. Ce căutam, de fapt, deși mi-a luat o vreme să-mi dau seama, era propria mea reflecție în geam. Mă vedeam acolo, agățată printre cupoane de materiale, printre pălării și pantofi de duminică, printre lenjerie de bărbați și de damă, printre oale și tigăi, printre mături și săpunuri de gospodărie, printre caiete, și stilouri, și cerneală, printre medicamente pentru dureri de cap și medicamente pentru răceală. Mă vedeam printre toate aceste lucruri, dar, într-atât mă înstrăinasem, încât nu știam că sunt chiar eu. Tot capul îmi era așa de mare, iar ochii mei, mari și ei, se holbau din capul meu mare, de parcă o teamă bruscă pusese stăpânire pe mine. Pielea mea era neagră într-un fel pe care nu-l mai observasem înainte, de parcă cineva ar fi aruncat funingine pe fereastră exact când treceam eu, și toată s-ar fi așternut pe mine. Pe frunte și pe obraji aveam mici umflături, fiecare cu un moț alb, perfect rotund. De sub pălărie, codițele îmi țâșneau în toate direcțiile; gâtul lung și subțire îmi ieșea din cămașa uniformei. Una peste alta, arătam bătrână și nefericită. Nu cu mult timp înainte, văzusem o reproducere a unei picturi intitulate Tânărul Lucifer. Îl ilustra pe Satan, singur și gol pe o stâncă neagră, tocmai izgonit din Rai pentru toate faptele sale rele. Totul în jurul lui era pârjolit și negru, ca și cum locul fusese devastat de un incendiu violent. Pielea îi era aspră, la fel și toate trăsăturile. În loc de păr, avea șerpi vii, în poziție de atac. Satan zâmbea, dar era genul de zâmbet afișat doar de fațadă. Simțeai că în adâncul sufletului era cu adevărat singur și nefericit din cauza felului în care se petrecuse totul. Stăteam acolo, surprinsă de această schimbare din mine, când toate aceste gânduri mi s-au năpustit în minte, și deodată mi s-a făcut atât de milă de mine, că era gata-gata să mă așez pe trotuar și să plâng, deja simțind amăreala sărată a lacrimilor. Era pe cale să fac acest lucru, când am observat patru băieți, pe partea cealaltă a străzii, care se uitau la mine, făcându-mi o plecăciune și spunându-mi, cu voce exagerată, prefăcându-se că sunt bărbați maturi, din perioada victoriană: „Salutările mele, doamnă. Cum vă simțiți în după-amiaza aceasta?“ Și „Ce plăcere să ne întâlnim așa, întâmplător“ Și „Ne revedem din nou, după tot acest timp“ Și „Ah, soarele strălucește și strălucește numai pentru dumneavoastră“. Nici n-au terminat bine cuvintele, că s-au și cocoșat de râs. Deși nu mi se mai întâmplase până atunci ceva de felul acesta, am știut imediat că sunt rău-intenționați și că nu făcusem nimic să merit asta, în afară de a sta acolo, singură. Eram mai mică decât ei și, după uniforme, mi-am dat seama că erau de la școala mea, din clasele de băieți. M-am uitat la fețele lor. Nu-l recunoșteam pe primul, nu-l recunoșteam pe al doilea, nu-l recunoșteam pe al treilea, dar îl știam pe al patrulea; era un chip din istoria mea de demult. Cu mult timp în urmă, în copilărie, mamele noastre erau cele mai bune prietene, iar el și cu mine ne jucam împreună. Îl chema Mineu, și eu eram mândră că el, un băiat cu trei ani mai mare, se juca cu mine. Desigur, în toate jocurile eu primeam rolurile cele mai mărunte. Dacă ne jucam de-a cavalerii și dragonii, eu eram dragonul; dacă ne jucam de-a descoperirea Africii, el descoperea Africa; el era și șeful triburilor sălbatice, care încercau să împiedice descoperirea, iar eu, servitorul lui, unul de altfel nu prea deștept; dacă ne jucam de-a fiul risipitor, el era fiul risipitor, și tatăl fiului risipitor, și fratele gelos, iar eu, un om bun la toate. Odată, într-unul dintre jocuri, s-a întâmplat ceva groaznic. Un individ îi ucisese de curând pe iubita lui și pe-un bărbat, cel mai bun prieten al său, când îi găsise împreună într-un bar. Sângele lor îl împroșcase din cap până în picioare. S-a dus apoi la poliție, cu maceta cu care îi omorâse în mână și însoțit de alți clienți ai barului și de câțiva oameni pe care i-au întâlnit pe drum. Uciderea celor doi s-a transformat repede într-un scandal în toată regula, iar cel mai popular calypso din acel an vorbea despre asta. A devenit un scandal în toată regula, pentru că ucigașul se trăgea dintr-o familie veche, înstărită și respectabilă, și toată lumea se întreba dacă va primi pedeapsa pentru crimă, adică să fie spânzurat; de asemenea, a devenit un scandal pentru că toată lumea o cunoscuse pe femeie și toți îi preziseseră un sfârșit tragic. Tot ce ținea de acest caz a devenit repede spectacol. În timpul înmormântărilor bărbatului și femeii, oamenii se înșiraseră pe străzi, și apoi au însoțit cortegiile funerare de la biserică până la cimitir. În timpul procesului ucigașului, sala de judecată era mereu plină. Când judecătorul l-a condamnat la moarte prin spânzurare, întreaga sală a rămas șocată. În dimineața în care a fost spânzurat, oamenii s-au adunat afară, lângă închisoare, și au așteptat până când clopotul bisericii închisorii a bătut, semn că execuția se încheiase. Mineu și cu mine îi auziserăm pe părinții noștri vorbind atât de mult despre aceste eveniment, încât nu a trecut mult până ce el a inventat un joc pe tema asta. Ca de obicei, Mineu interpreta toate rolurile mari. El îl juca pe bărbatul ucis și pe ucigaș, alternând între roluri; în jocul lui, iubita nu spunea nimic. Când ajungea cazul la tribunal, Mineu juca rolul judecătorului, juraților, procurorului și condamnatului care stătea boxa acuzatului. Nimic nu era mai amuzant decât să-l vezi pe el, cu niște zdrențe drept perucă, în rolul judecătorului, autocondamnându-se; nimic nu era mai amuzant decât să-l vezi, în rolul spânzuratului beat, spânzurându-se singur. Și după ce se spânzura, eu, în rolul mamei, mă apropiam de trupul lui întins pe pământ și boceam. Apoi ne ridicam și o luam de la capăt. 　 1 Desert cremos, făcut din lapte, zahăr, gelatină (sau amidon), migdale și vanilie.