Pe 5 decembrie 2025, revista Ramuri a împlinit 120 de ani de viață literară (întreruperile, dictate de împrejurări nefaste, pot fi considerate accidente de parcurs, nesemnificative în durata lungă a istoriei). Născută din entuziasmul tinerilor Constantin Șaban Făgețel și Dumitru Tomescu, discipoli întru spirit ai lui Iorga, pe care îl vor coopta, după 10 ani, în funcția de director (prin fuziunea, în 1915, cu Drum drept și preluarea numelui de la publicația maestrului), seria „veche“ (1905-1947) s-a consacrat printr-o orientare tradiționalistă. După primul război (în timpul căruia avusese o pribegie la Iași), revista reapare, la 1 martie 1919, cu denumirea inițială, Ramuri. În editorialul de came back, Făgețel reafirmă programul sămănătorist (tendința națională și democratismul), de la care ctitorii nu s-au abătut niciodată. Iorga va rămâne director până în 1927 (din 1922, la Ramuri se adaugă subtitlul Drum drept, abandonat odată cu retragerea din redacție a mentorului).

Ramuri se va reînființa în 1964, cu jurnalistul Ilie Purcaru redactor-șef (1964-1969). Seria nouă a revistei va suferi, inevitabil, constrângerile perioadei comuniste, însă personalitățile extraordinare care au păstorit-o au contribuit, după profilul și puterile fiecăruia, la îmbogățirea și creșterea unui brand cultural, dacă e să folosim termenii de azi. Epoca lui Purcaru se remarcă prin apariția suplimentului Povestea vorbii, coordonat de Miron Radu Paraschivescu, având un „program“ înnoitor și ofertant pentru scriitorii tineri. Profesorul Al. Piru (1969-1976) a apropiat mensualul craiovean de zona academic-universitară (extinzând spațiul comentariilor critice, al studiilor analitice și de istorie literară), iar Marin Sorescu (1978-1990) l-a deschis spre literatura universală („Dialogul spiritual cu meridianele lumii e absolut necesar.“, în „Aburul din oglindă“, nr. 7/ 1978). După 1990, sub conducerea lui Gabriel Chifu (1991-2010), revista s-a străduit să supraviețuiască în condițiile de instabilitate financiară ale tranziției spre democrație, susținând amestecul de tradiție și noutate, precum și resincronizarea cu direcțiile vest-europene. Paul Aretzu (2010-2013) și, mai ales, Gabriel Coșoveanu (2014-2025) au încercat să păstreze moștenirea spirituală a înaintașilor, menținând același drum al ieșirii din provincialism. Aș aminti, în context, răspunsul lui Adrian Marino la ancheta „Cultură şi specific regional. O stilistică diferenţială”, din Ramuri, nr. 2/ 1967, valabil oricând: „Pe de altă parte, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, regionalismul – fie el cât de «creator» – riscă uneori să se confunde, sau să decadă la nivelul unui simplu «provincialism». Iar «provincialismul», în accepţia sa negativă, este un mare adversar al culturii. Când într-un anumit mediu criteriile şi ierarhiile obiective, măsurate la scara republicană, sunt repudiate şi înlocuite în favoarea unor pseudovalori strict locale; când cutare critic începe să raţioneze aşa: «nu voi fi eu un mare critic, dar sunt cel mai mare critic din... Apahida»; când un oarecare bard local se proclamă cel mai mare liric din Dolhasca şi nu vrea să mai ţină seama de poeţii de la «centru», nu este nimic bun de aşteptat din partea unor astfel de reacţiuni. Provincialismul acumulează complexe nejustificate de superioritate şi inferioritate, sterilitatea îl pândeşte, nu o dată resentimentele şi suficienţa îl domină. Nu cunoaştem un mediu mai prielnic ratării, invidiei şi competiţiei minore, joase, decât unele cercuri provinciale, total depăşite, obiect de literatură satirică şi umoristică, la noi şi în străinătate“.

Cu redacția actuală, Ramuri, editată de Uniunea Scriitorilor din România, va rămâne o tribună a moderației, într o lume sufocată de excese, a echilibrului între local, național și universal, a calmului valorilor, dincolo de orice tentație radicalizantă. Credem că vocația unei reviste de cultură constă în apărarea, în primul rând, a valorilor umaniste. Numai într-un climat de respectare a libertății și a demnității umane poate exista și libertate de creație. Sperăm că civilizația occidentală, de care noi, cei de la „porțile Orientului“, ne-am agățat mereu, de multe secole, ca un Odiseu ce pătimește pe calea reîntoarcerii acasă, va găsi anticorpii necesari în lupta cu recrudescența extremismelor ideologic-politice. Fără cenzura regimurilor autoritariste, promovarea unui canon estetic e mai ușor de făcut. Deși, în era revoluției I.A., nu se știe cu ce sorți de izbândă, dar măcar existența fizică a creatorilor autentici nu va fi primejduită, cum s-a întâmplat/ se întâmplă în dictaturi.

Oamenii se apropie în virtutea unor pasiuni comune. O revistă de cultură este, în mare măsură, o comunitate de lectură. „Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă“ (Liviu Papadima, „Analfabet digital“, în Dilema veche, nr. 554/ 2014). Deși am avut/ avem o redacție restrânsă, la care se adaugă colaboratorii constanți, la Ramuri ne-a unit credința în valorile umanismului și dragostea de literatură, de artă, în sens larg. De/ cu oamenii care citesc nu te plictisești niciodată, iar discuțiile par nesfârșite. Nu este o aroganță elitistă, ci chiar condiția esențială pentru a intra în dialog: să fii, întâi de toate, un cititor. În paginile revistei Ramuri se pot citi comentarii critice și eseuri, cronici și recenzii la volume nu doar de literatură, română și străină, de critică și istorie literară, ci din toată sfera umanioarelor (istorie, istoria ideilor, istoria mentalităților, filosofie etc.); cronici de teatru, film, muzică, arte vizuale; interviuri și anchete. Revista Ramuri își propune să rămână un barometru al culturii contemporane, o platformă deschisă pentru tineri, o redută a limbii române literare și o publicație care să reflecte creația membrilor Uniunii Scriitorilor din România.

Ramuri este astăzi o revistă de tradiție (nu tradiționalistă), care își respectă trecutul și aspiră să-și onoreze prezentul, cu o balanță echitabilă între istoria și actualitatea literară, între literatură și celelalte arte, între creativitatea românească și cea universală.