de Federico Garcia Lorca

• Regia: Andrei Măjeri

• Muzica: Katalin Incze

• Traducerea: Andrei Măjeri şi Adina Lazăr

• Decor şi Costume: Irina Chirilă

• Asistent Regie: Adina Lazăr

• Coregrafie: Flavia Giurgiu

• Distribuţia:

Mirela Cioabă (Mama logodnicului)

Gabriela Baciu (Soacra lui Leonardo)

Anca Dinu (Vecina)

Adrian Andone( (Tatăl logodnicei)

RalucaPăun (Logodnica)

Claudiu Mihail (Logodnicul)

Alex Calangiu (Leonardo)

Romaniţa Ionescu (Soţia lui Leonardo)

Costinela Ungureanu (Servitoare 1)

Corina Druc (Servitoare 2)

Haricleea Nicolau (Servitoare 3)

ŞtefanCepoi (Luna)

Cosmin Rădescu (Tăietor 1)

Dragoş Măceşanu (Tăietor 2)

Cătălin Miculeasa (Tăietor 3)

„Lorca era su propia obra maestră.” (Buńuel)

Nunta însângerată imaginată de Andrei Măjeri încapsulează universul iconic al lui Federico Garcia Lorca, poet, autor dramatic, regizor, şi este atât un exerciţiu de admiraţie, cât şi de metateatralitate. Scena de deschidere este o introducere în poetica lui Lorca, în estetica lui cante jondo (flamenco organic şi profund), cu tot arsenalul tipic: rochia roşu-sânge, chitara, florile, cu personificarea temelor esenţiale: moartea şi dragostea (La Muerte, La Luna).

Într-unul din eseurile sale, Las reglas en la música, Lorca numeşte muzica „arta perfectă, ce poate să transpună pe cel ce ascultă într-un tărâm al ideilor şi emoţiilor”, finalitate care nu îi izbuteşte întotdeauna poetului. „La Zarzamora”, secvenţă impecabil susţinută de Monica Ardeleanu (Moartea) reuşeşte însă, într-un moment ce seduce spectatorii, imaginea clasică a feminităţii neîmblânzite a flamenco-ului, amestec de iubire şi suferinţă. Jocul provocator dintre La Muerte şi La Luna (Ştefan Cepoi) sintetizează tragedia crudă şi măreaţă, dar prioritară este experienţa teatrală în sine. Scenariul spectacolului mizează pe conexiunea strânsă dintre situaţia dramatică şi inovaţia regizorală, terenul „de luptă” andaluz devine teren de tenis. Tragedia rurală de aici păstrează personajele simbolice din tradiţia iberică şi dincolo de impresia de farsă, de opoziţia real-simbolic, e preluată opţiunea integratoare a lui Lorca ce îşi mărturisea preferinţa pentru caractere reale ce personifică simboluri. Simultan, acestora se alătură situaţiile tensionate prin care conflictul avansează. Prima dintre ele este jocul de tenis dintre Logodnic şi Leonardo, cu pase amicale, atitudine pozitivă, aproape neverosimilă. Următoarea partidă, cea dintre Logodnică şi Leonardo, este violentă, pasională, o luptă a orgoliilor în care Leonardo reia întrebarea pe care Luna o adresa în scena de început „La ce mi-a folosit că am fost orgolios?”.

Între ele alternează momente aparent calme, vizita vecinei, prepararea unei sangria, ca-ntr-un film de Almodovar, scena domestică în care soţia îl aşteaptă pe Leonardo. Tensiunea emoţională este mult mai puternică, Mama toarnă în exces linguriţe de zahăr în paharul vecinei pentru a se apăra de insinuările acesteia, Soţia îl atacă pe Leonardo cu un fier de călcat. Ambele momente sunt construite pe o schemă comună: tatonări, atacuri laterale (vecina destăinuie Mamei că viitoarea noră a mai fost logodită, Soţia probează infidelitatea lui Leonardo), lovitura de graţie (a vecinei: fostul logodnic este Leonardo, din neamul Felix, neamul celor vinovaţi de asasinarea tatălui şi fratelui Logodnicului; a Soţiei: în mijlocul unei îmbrăţişări pasionale îl anunţă că fosta lui logodnică se mărită). Şi Mama, şi Leonardo au aceeaşi reacţie, purtătoarele de veşti rele sunt împinse în firul de apă ce străbate scena. În toată această alternanţă, tensiune versus acţiune, sursa comună e acea chemare a iraţionalului, sentimentul fatalităţii, acel duende, „el espíritu oculto de la dolorida Espańa”, pe care Lorca îl teoretizează în Juego y teoria del duende, „puterea misterioasă pe care toţi o simt, dar pe care nici un filozof nu o poate explica”, spirit diabolic ce ia în stăpânire creatorul, artistul, dar şi audienţa, cu o intensitate aproape de nesuportat ce conduce la o „dilatare a ochiului minţii” (Brook Zern).

În această direcţie, montarea lui Andrei Măjeri foloseşte o structură a confruntărilor, a taberelor în opoziţie, dar amplifică efectul prin performance-urile muzicale. Împreună cu „La Zarzamora”, mai sunt trei momente muzicale semnificative: „Como yo te amo”, remarcabil nu numai prin interpretarea plină de patos a lui Ştefan Cepoi, dar mai ales prin jocul privirilor, suprapuse mesajului plin de patimă (Logodnicul o priveşte pe Logodnică, Logodnica îl priveşte pe Leonardo, Soţia are ochii lipiţi de Leonardo, care o ignoră), scenă jucată discret, şi aşa cu un impact mai mare. Este poate punctul cheie ce captează încordarea emoţională până la un nivel insuportabil, terminat prin fuga celor doi îndrăgostiţi. Şlagărul celor de la Azucar Moreno, „Bandido”, într-o coregrafie de „toată lumea cântă, râde şi dansează”, ce angajează toţi invitaţii la petrecerea de nuntă, are acelaşi mesaj al pasiunii întunecate.

Lorca este mai degrabă un poet al dorinţei şi mai puţin al dragostei, al tânjirii, nu al împlinirii, observa Cristopher Maurer, personajele sale, atât în teatru, cât şi în poemele epice, nu ştiu exact ce caută, iar Lorca sugerează că şi în perspectiva împlinirii, ar fi la fel de nefericite. La fel se întâmplă aici, şi Logodnica, şi Leonardo sunt urmăriţi de remuşcări, de Logodnicul înfuriat şi, mai ales, de Moarte şi de Lună, de pactul lor fatal. „Urmăreşte sângele”, spune unul dintre cei trei tăietori, „E glasul sângelui care cântă drăceşte în tine” (Logodnica către Leonardo), „Nu sunt vinovat, nu sunt vinovat, vina e a pământului”, repetă Leonardo, principiul eredităţii negative se substituie fatalităţii antice. Alex Calangiu are abilitatea de a jongla între cinism, tensiune dramatică şi zbaterea iubirii. Ritmul stărilor tensionate îşi menţine intensitatea până la final, în scena pereche a blestemului, moartea simbolică, retragerea Mamei e susţinută de lamento-ul tragic „En un rincon del alma”, Mirela Cioabă într-un rol memorabil. Nu Logodnica este eroina în Nunta însângerată, şi distribuirea „against type” a Ralucăi Păun pune în evidenţă personajul Mamei. Lorca, inspirat şi condiţionat de contextul teatral al epocii sale, e creatorul unor personaje feminine exemplare şi pe această linie Nunta lui Adrian Măjeri oferă performanţe feminine de excepţie (Mirela Cioabă, Monica Ardeleanu, Raluca Păun şi Romaniţa Ionescu).

Nunta însângerată e rezultatul unei lecturi detaliate, o despicare a codului teatral al lui Federico Garcia Lorca într-o viziune ce recompune dinamic şi personal teatrul ca artă senzorială, cu jocuri cromatice şi sonorităţi impetuoase, infuzii de mitologie şi cultură populară spaniolă, fără să altereze nucleul dramatic al fantasmelor erosului neîmplinit.