Faust în viziune apocalipticã

O admirabilã megastructurã teatralã muzical-scenograficã a creat Silviu Purcãrete ºi  scenograful Helmuth Sturmer într-o halã închiriatã de la Uzinele Mecanice Simerom din Sibiu. Ceremonialul de douã ore care pune în discuþie destinul omului ºi al accesului sãu la tainele divine se desfãºoarã dupã un scenariu adaptat de regizor însuºi dupã Faust de Johann Wolfgang Goethe în traducerea lui ªtefan Augustin Doinaº. Este sumã ºi sintezã de idei filozofice ºi teatrale într-un spectacol complicat, asurzitor, infernal ºi complet în care, nu odatã, se joacã simultan în douã, trei, patru locuri diferite ale suprafeþei de sute de metri patraþi pe care este construitã reprezentaþia. Silviu Purcãrete nu schimbã nimic din evoluþia subiectului original (în afara Prologului în cer unde pactul cu diavolul este precedat de o întâlnire cu Mefisto în care Dumnezeu pariazã pe nobleþea aspiraþiilor  omului) ºi ilustreazã magnific toate momentele trecerii omului prin viaþã: pactul cu Mephisto, întinerirea lui Faust, beþia în pivniþele de la Auerbach, iubirea pentru Gretchen, sabatul vrãjitoarelor („noaptea Valpurgiei” cu desfrânarea eroticã a regnurilor, implicarea în viaþa politicã printre miniºtri ºi demnitari de operetã etc). Ingenios ºi reductiv scenariul pãstreazã doar douã personaje în prim plan, celelalte câteva zeci fiind grupuri, mulþimi, „duhuri, îngeri, femei, învãþãcei, þãrani, spirite, maimuþe, maimuþoi, spirite rele, licãruºi, vrãjitoare, generali, miniºtri, lemuri, doctori, cãlãtori, voinici, doamne, paji, cavaleri, curteni, poeþi, arhangheli, licurici, troli, elfi, gnomi, graþii, nimfe, furii, ºoareci” cum citim în distribuþia din caietul program. Nu ºtim ce înseamnã licãruºi  în rest, merge, Silviu Purcãrete fiind ºi un bun scriitor care îºi permite sã rãscoleascã fondul lexical.   Practic, spectacolul este susþinut de numai douã personaje interpretate de Ofelia Popii (un Mephisto, un  androgin cu sâni ºi sex masculin de o ieºitã din comun calitate a combustiei ludice) ºi Ilie Gheorghe (un Faust demonizat, erudit ºi clovn în acelaºi timp) celelalte constituindu-se în grupuri corale sau mulþimi în miºcare freneticã ale cãror apariþii, imprevizibile, lasã un permanent sentiment de pericol iminent. Ofelia Popii ºi Ilie Gheorghe sunt, aºadar, vocile solistice într-un vast spectacol sonor, ceremonie ºi cantatã profanã, în acelaºi timp. Deºi vocaþia lui Silviu Purcãrete pentru spaþiile „neconvenþionale” a fost consacratã cu un sfert de secol în urmã când monta la Marea Neagrã (Cetatea Histria) Legendele Atrizilor cu Agamemnon sosind din rãzboi într-o corabie adevãratã luminatã de torþe iar actorii, pentru a fi pe mãsura spaþiului, umblau pe catalige parcã, de data aceasta  spectacolul este montat pe cea mai mare suprafaþã scenicã din lume. Un spaþiu în care se joacã pe toate dimensiunile posibile, verticale ºi orizontale, fiind puse la contribuþie nu numai  posibilitãþile de deplasare umane ci ºi platforme pe ºine metalice, poduri rulante , scripeþi.  Este, dacã nu prima, una dintre cele mai remarcabile tentative de a sili spectacolul de teatru sã se desfãºoare pe spaþii atât de ample, în care vizibilitatea este silitã sã devinã naturalã. În partea a doua a ceremonialului (Noaptea Walpurgiei, sabatul vrãjitoarelor, noaptea desfrâului ºi a Apocalipsei) distanþa de la mine la ultima imagine din fundal  coincide cu orizontul.

Nu suntem amãgiþi cã totul este real, dimpotrivã, un maestru de ceremonii care se mai numeºte ºi Lupul (Cristian Stanca) trage violent o cortinã albã care nu dezvãluie modesta chilie a doctorului Faust (suma tuturor cunoºtinþelor umane) ci o planetã a cunoaºterii pãmântene alcãtuitã din terfeloage bune la nimic având în orizont o salã de clasã cu „învãþãcei” care mistuie ºi ei aceleaºi cunoºtinþe inutile de care profesorul însuºi s-a sãturat ºi tinde cãtre cunoaºterea absolutã.

Miza unei asemenea viziuni „lipsitã de mãsurã” obþinutã prin amplificarea proporþiilor, hiperbolizarea efectelor, detonarea sonorã este însuºi destinul istoric ºi filozofic al omului ºi al civilizaþiei sale, pe care Goethe le evalueazã dintr-o severã perspectivã moralã, dar cu o certã predispoziþie optimistã. Mephisto va pierde pariul cu Dumnezeu pentru cã Faust îºi va asuma moartea renunþând la ºubreda eternitate demonicã. Celebra propoziþie „Rãmâi, o, clipã, cãci eºti atâta de frumoasã” se transformã într-un elogiu al vieþii ºi nu este  o invocaþie a nemuririi ca în pactul cu diavolul.