Interviu realizat de Valentin Bazăverde, apărut în revista studenţească Mesaj comunist, nr. 7 din 1976

Criticul de artă V. G. Paleolog a avut prilejul ca timp de cincisprezece ani să se afle în preajma intimă a lui Brâncuşi.

A luat contacte, sporadic, cu Modigliani, Apollinaire, Ezra Pound, James Joyce, Picasso şi multe alte personalităţi ale spiritualităţii de pretutindeni.

Vom încerca, prin amintirile reputatului critic, să-l cunoaştem pe Brâncuşi în raporturile sale cu o seamă de scriitori şi artişti de avangardă ai epocii.

Reporter: Propun să începem dialogul rugându-vă să ne vorbiţi despre G. Apollinaire.

V.G. Paleolog: L-am cunoscut pe Apollinaire în perioada furtului Giocondei. Tot Montmartre era răsturnat de cercetările poliţieneşti, acest cartier unde „poezeau” amatorii şi cunoscătorii de artă, bănuindu-se unul pe altul. Cartierul era străbătut casă cu casă pentru a se culege informaţii, mai ales între al XIV-lea şi al XV-lea arondisment. Bănuielile polarizându-se în jurul lui Apollinaire.

Rep.: Apollinaire, un poet, să fie bănuit?

V.G.P.: Avea legături cu toţi amatorii de artă şi cu spiritualitatea de avangardă.

Rep.: Făcea negoţ?

V.G.P.: Nu chiar… se ştie că Apollinaire era interesat de celebrele ceramice eline… erau căutate.

Rep.: Să revenim totuşi la împrejurările în care l-aţi cunoscut pe Apollinaire…

V.G.P.: Apollinaire era dintre cei mai frecvenţi clienţi ai „Rotundei”, cafe-bar şi restaurant.

Rep.: Desigur, un loc preferat de întâlnire al artiştilor, un fel de „Sorbona” a spiritului artistic parizian…

V.G.P.: O, da! Era locul de întâlnire al artiştilor de avangardă, care s-a întreit cu „La Coupole”, şi celălalt, un café… era o preinternaţională a avangardiştilor.

Rep.: Numele lui Apollinaire părea să fie exotic.

V.G.P.: Da, Kostrowitsky. Era polonez, pretins napoleonit, trecea drept strănepot al „Vulturaşului”.

Rep.: Napoleon al II-lea…

V.G.P.: Da, pare-se, nepotul lui natural. Mama sa, foarte elegantă, pretindea a fi italienizată, aşezată la Nisa pe lângă… Cazinoul de la Monte Carlo, o „animatoare” a tuturor jocurilor de noroc.

Rep.: Guillaume Apollinaire era legat de o trainică prietenie cu Pablo Picasso, de mare vogă avangardistă, polarizând noi direcţii în pictura secolului nostru…

V.G.P.: Apollinaire şi Picasso au fost bănuiţi complici ai furtului Giocondei. Apollinaire a stat închis trei sau patru săptămâni. Când a fost pus în libertate, prietenii, cu umor, bucurându-se, salutând reîntâlnirea cu Apollinaire, urându-i „comment va la santé”, ceea ce gratuit îl enerva, la amintirea zilelor petrecute la închisoarea „La Santé”.

Rep.: Ce l-a apropiat pe Brâncuşi de Apollinaire? Se ştie că trebuia să ai multe calităţi pentru a te afla în preajma lui Brâncuşi.

V.G.P.: Apollinaire a fost un mare poet, a introdus o nouă sensibilitate, era pasul care mergea de la Baudelaire la Rimbaud şi de la Mallarmé la Paul Valéry.

Rep.: Puteţi să-mi spuneţi cum s-a cunoscut Brâncuşi cu Apollinaire?

V.G.P.: Înainte de a-i cunoaşte eu, probabil în vremea când Brâncuşi s-a mutat în Rue Montmartre 56 prin 1905 sau 1906… prietenia ţine din 1906, când, concomitent, Modigliani, Apollinaire, Max Jacob… cine mai era… şi Picasso cu toată „banda” de la „Iepurele vioi” au descins de pe înălţimile de la Montmartre în preferatul Montparnasse.

Rep.: Picasso pare că n-a sesizat geniul lui Brâncuşi.

V.G.P.: Picasso nici măcar n-a intuit măreţia lui Brâncuşi, necum valoarea Rugăciunii. În Rugăciune, pe nedrept şi împotriva lui Giulio Gonzalez, prieten amândurora, văzuse o influenţă… El Greco şi prin Fiul risipitor un cubist.

Pe mine m-a dărâmat când i-am arătat zarurile, când credeam că în gândire fiinţează rolul hazardului. M-a ridiculizat, mi-aduc aminte, zicea „Si mon jeu va”, nu vedea decât un simplu joc de noroc, de amuzat pe naivi şi ridiculizând rolul şi necesitatea întâmplării, a hazardului.

Rep.: Picasso exclamase, la un vernisaj, privitor la Principesa X: „Oh, quel beau phallus”, situaţie la care şi dumneavoastră aţi fost martor…

V.G.P.: A, târziu, în 1920. N-au trecut zece minute şi opera a fost scoasă din sală. Era de faţă şi un comisar de poliţie a cărui opinie probabil a fost decisivă.

Rep.: După acest incident, Brâncuşi s-a hotărât să nu mai expună niciodată în Franţa…

V.G.P.: S-a jurat, dar era altceva, văzuse că în America era primit cu mult entuziasm, iar John Quin începuse chiar să-i achiziţioneze opere. Pe Quin îl cunoscuse din 1912-1913. Brâncuşi se făcuse remarcat cu cinci lucrări la „Armony-Show”, faimoasa mişcare generală de artă, dar el era deja cunoscut din 1909, prin Rugăciunea, punctul de plecare al artei moderne.

Rep.: În legăturile de amiciţie ale lui Brâncuşi cu scriitorii din acea epocă mai trebuie să enunţăm două nume: Ezra Pound şi James Joyce.

V.G.P.: Ezra Pound, cu restricţii, l-a înţeles pe Brâncuşi. James Joyce nu este decât ceea ce vedea în dodii Brâncuşi. Ulisse, Portretul artistului şi, în ultim, măreţia lui Joyce nu s-a pronunţat decât prin Finnegan’s Wake.

Rep.: Ezra Pound a fost unul dintre primii care au scris despre Brâncuşi.

V.G.P.: Cred că a greşit nemăsurându-i exact proporţiile, din cauza lui Gaudier Brzesk. Pound, în 1909, a venit din S.U.A. şi s-a aşezat temporar în Anglia, unde a dat de Gaudier, un mic bursier al unui mic orăşel din Franţa. Gaudier era adept al unui nou curent de artă: vortex. În 1910, Pound a venit în Franţa şi l-a cunoscut pe Brâncuşi, care fusese semnalat de E. Steichen, care-i cumpărase prima L’oiseau de aur. Prietenia lor a mers trei luni din 1910 şi trei sau patru din 1911.

Rep.: În focul discuţiei, atunci când Brâncuşi începea să se exprime mai greu în pitoreasca sa franceză, Pound îl ruga să vorbească în româneşte. La început, Brâncuşi a fost surprins, dar apoi a cedat acestei rugăminţi.

V.G.P.: Pound era un eminent filolog, ştia şi chinezeşte… Revenind la ce m-ai întrebat mai înainte, Pound scria un articol în Little Reviw apropiind creaţiile lui Gaudier de geniul lui Brâncuşi.