Poem

Ulisse

Tu – cel ce ca Ulisse vii acasă –
ajuns pe prag, priveşte-o clipă-n sus:
Apollo te mai ţine-n marea-i plasă,
Ca pe-un vânat captiv, dar nesupus.
Ce ochi cumplit! Te-a urmărit pe ape,
şi te-a văzut tinzând spre-acest liman
acelaşi braţ ce-a izbutit să scape
de dulci îmbrăţişări şi de duşman.
Cu lănci de foc ţi-a măsurat în lume
distanţa dintre inimă şi lut.
Acuma stă deasupra ta, anume,
ca peste-o urnă care s-a umplut.
Mereu a fost alăturea de tine.
Cu flacăra te-a bântuit mereu.
Azi simţi pe dinăuntru-n scrumuri line
căzând substanţa sufletului tău.
Din ape, din nisipul sur, din aer
şi din otrava palizilor crini,
pe umeri ţi s-a tors, ca dintr-un caier,
spinoasă, o povară de lumini.
Şi Penelopa şi-a făcut complice
absenţa lui, şi astfel izbuti
cu-aceeaşi mână harnică să strice
tot ce-a urzit, de teamă, peste zi.
De-aceea, nu jigni sub stâlpii porţii
nici para, nici funinginile ei.
N-auzi cum se aruncă singuri sorţii
deasupra ta şi-a falnicilor zei?... 

(Ramuri, serie nouă, anul III, nr. 12, 15 noiembrie 1966)