Oricine se angajează să definească statutul Căluşului, valoarea lui în sistemul tradiţiilor româneşti, trebuie să ştie că acest obicei face parte din patrimoniul cultural al umanităţii alături de Mănăstirea Voroneţ şi Ansamblul Sculptural de la Tîrgu-Jiu creat de Constantin Brâncuşi.

Sunt trei momente care reprezintă trei epoci istorice de creaţie culturală în spaţiul cultural românesc şi european (epoca precreştină, medievală şi modernă). Este partea de creativitate şi originalitate a românilor adăugată patrimoniului cultural al Europei.

Căluşul leagă şi solidarizează câteva milenii de creaţie şi existenţă socială. Este mitul şi documentul fundamental, atipic în Europa, al existenţei istorice a poporului român (document pe care istoricii îl caută şi nu-l găsesc în arhivele româneşti europene), prin temele pe care le abordează, viaţa, moartea, învierea, munca, prosperitatea şi principiile pe care se întemeiază relaţiile dintre oameni, om şi comunitate, comunitate şi divinitate. Originalitatea Căluşului, privită din perspectiva contemporanilor, constă în utilizarea unui limbaj premodern, nonverbal, întemeiat pe simbol (dans, muzică, culoare, semne simbolice etc.)

Toate simbolurile specifice jocului căluşarilor începând cu îmbrăcămintea şi terminând cu figurile de dans, muzică pot fi conexate cu mărturiile arheologice şi documentele scrise ale antichităţii.

Pentru cei mai puţin iniţiaţi în tainele Căluşului, câteva detalii sunt necesare pentru a înţelege de ce monografia scrisă de Stan V. Cristea este o carte de excepţie şi un model pentru tinerii cercetători.

Căluşul are trei actori principali, Mutul, Vătaful şi Ceata Căluşarilor, şi două simboluri semnificative, steagul şi ciocul, care delimitează sfera de autoritate a cetei de căluşari.

Mutul nu vorbeşte, poartă mască. Reprezintă autoritatea divină supremă, Marele Zeu masculin căzut în dizgraţie în epoca creştină, iar prin atributele sau recuzita pe care o posedă face cunoscută comunităţii puterea pe care o deţine: sabia, falusul, ciocul. Uneori poartă bici.

Forţa reprezentată prin sabie ocroteşte prosperitatea şi viaţa. Vătaful, prin atributele de organizator şi conducător al cetei, este descendentul acelei categorii de semizei de tip Heracles cunoscuţi în antichitate, născuţi în urma unirii zeilor cu pământencele. El poartă bâtă ca toţi ceilalţi căluşari. Acest tip de conducător este documentat arheologic încă de la sfârşitul neoliticului (eneolitic cca. 3700-2800 î.Ch.) în culturile Sălcuţa (Oltenia), Tisa-Polpor (nord-vestul Transilvaniei şi nord-estul Ungariei). În această epocă are loc întâlnirea istorică dintre comunităţile agricole sedentare şi păstorii războinici de la est de Nipru şi se realizează prima sinteză a celor două tipuri de culturi.

Ceata căluşarilor, formată din 9,10,11 jucători, aminteşte de acele grupuri de păstori şi războinici pe care îi aminteşte E. Benveniste în scrierile sale şi îi certifică arheologii care timp de două mii de ani (4500-2500 î.Ch.) după modelul lui Heracles, a migrat cotizând ceea ce istoricii şi arheologii numesc procesul indoeuropenizării Europei, caracterizat prin crearea în final a unei structuri solide şi religioase, tripartite, de slujitori ai sacrului, războinici şi producători.

Steagul este de fapt o reuniune de simboluri. Este compus dintr-o prăjină (beldie) de stejar, tei sau alun. Are legată în vârf o ţesătură albă (batistă, testemel, basma). Mai are fire de usturoi, pelin şi grâu verde. În unele sate, steagul avea în vârf o păpuşă îmbrăcată într-o „cămaşă de izbândă“ lucrată într-o noapte de fete nevinovate.

Steagul reprezintă sfera de autoritate a Marii Zeiţe neolitice, pe care jură căluşarii care a creat cerul cu stelele, munţii, apele, pădurile cu vânatul, vegetaţia. În sanctuarele de la Parta (jud. Timiş) şi Radingrad (Bulgaria) din neoliticul mijlociu erau instalate războaie de ţesut pentru a ilustra gestul creator al Marii Zeiţe prin tehnica ţesutului. Legendele româneşti amintesc frecvent de darurile năzdrăvane oferite eroilor în primejdie de Sf. Vineri sau de Sf. Duminică, precum batista sau năframa care, aruncate în urma lor, creau păduri sau munţi de netrecut.

Povestea Căluşului este fascinantă, precum miturile Greciei Antice care ne-au fermecat copilăria. Este un document complex şi original precum nodul din Gordos care deschidea poarta Orientului celui care îl deslega, nod pe care Alexandru Macedon l-a tăiat cu o lovitură de sabie. Descifrarea sensului Căluşului ar deschide, ca şi nodul gordian, poarta înţelegerii mitologiei româneşti şi totodată a originii poporului român, considerat de unii istorici şi azi o enigmă şi un miracol pe harta Europei din cauza fragilităţii informaţiilor oferite de documentele scrise.

Privită din această perspectivă, monografia Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman de la ritual la spectacol, Editura Aius, Craiova, 2008, 319 p., muncită şi scrisă de profesorul Stan V. Cristea, este o carte de excepţie şi un model de cercetare monografică a unui obicei datorită mai multor calităţi:

1. Inventariază pe epoci, exhaustiv, contabiliceşte, jocul Căluşului din localităţile judeţului Teleorman. Autorul întocmeşte un documentar privind obiceiul între anii 1840-2008 defalcat cronologic pe etape, 1840-1850, 1851-1900, 1901-1947, 1948-1989. Sunt reproduse totodată şi informaţiile privind practica obiceiului.

2. Descrierea corectă a obiceiului prin reţinerea amănuntelor semnificative ale jocului şi recuzitei, aspecte care permit conexiuni cu obiceiuri din alte zone şi înţelegerea unor aspecte neluminate încă de cercetarea ştiinţifică ale jocului, ca de pildă sensul figurilor de dans ca aratul, semănatul, grăpatul, recoltatul, războiul, podul, atacul etc. Căluşarii păstrează amintirea motivării dansului „podul“ şi „atacul“ de trecerea Dunării în războiul de independenţă din anii 1877-1878. Din scrisorile trimise de soldaţii de pe frontul din Moldova din anul 1917, aflăm că înaintea atacului împotriva germanilor se juca Căluşul, joc care evoca, printre alte idealuri, „moartea şi învierea. Este o rugăciune spusă prin instrumente coregrafice şi simbolice.

3. Rigoarea academică în cercetarea izvoarelor documentare şi onestitatea autorului (floare rară azi) în prezentarea cercetărilor proprii şi a contribuţiei tuturor autorilor care timp de 200 de ani au evocat sau consemnat jocul Căluşului. Sunt reţinute ca surse bibliografice toate tipurile de publicaţii: dicţionare, enciclopedii, lucrări de etnologie, etnografie, folclor şi coregrafie, monografii ale judeţului Teleorman, studiile din reviste de specialitate şi reviste de cultură, articole din presa centrală şi locală. Până şi celor 82 de fotografii care ilustrează jocul Căluşului le sunt precizate publicaţiile în care apar, autorii lor sau arhivele din care provin.

Valoarea acestei monografii constă, după opinia noastră, în informaţiile riguroase şi sistematizate pe care le oferă cercetătorilor mitologiei româneşti în înţelegerea mecanismului funcţionării mentalităţii tradiţionale de a motiva şi explica evenimentele istorice, sociale sau naturale, explicaţii care sunt receptate ca paradoxuri de mentalitatea modernă întemeiată pe gândirea discursivă precum prezenţa unor femei (crăiţe) în ceata căluşarilor, a păpuşii, sau capului de cal în vârful steagului, închinarea steagului vrăjitoarei din sat înainte de începerea colindului, sau dărâmarea podului de la Drobeta Turnu Severin construit de Traian, ori moartea lui Mihai Viteazul din cauza incestului.

Monografia Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman, alături de monografiile fundamentale consacrate Căluşului de Ion Ghinoiu (Căluşul - istorie şi documente, Slatina, 2003) sau Gail Kliqman (Căluşul, transformări simbolice în ritual, 2003) ca şi alte numeroase studii dedicate obiceiului facilitează decriptarea documentelor arheologice care au grad absolut de veridicitate dar sunt opace, nu vorbesc. Apariţia în eneolitic (spaţiul neoliticului) a primelor morminte de conducător având alături ghioaga, sau a vaselor ceramice ca „Hora de la Frumuşica“ din cultura Cucuteni din aceeaşi epocă, structura sanctuarelor dacice sau a celor getice de la Popeşti, jucarea căluşului de către ostaşii lui Mihai Viteazul la intrarea în Alba-Iulia în 1600 sunt aspecte ale istoriei noastre, care pot fi înţelese prin descifrarea sensului Căluşului şi al altor obiceiuri, al specificului instrumentului simbolic de semnificare a viziunii tradiţionale româneşti asupra lumii.

Descifrarea numeroaselor paradoxuri ale mitologiei şi folclorului românesc ar facilita înţelegerea nuanţelor atipice ale spiritualităţii geto-dacilor, a creştinării daco-romanilor şi asimilării slavilor. Ar conferi mitologiei româneşti un statut clasic în Europa, asemănător mitologiei Greciei antice prin contribuţia la cunoaşterea unor aspecte ale identităţii culturale a Europei, a elementelor comune şi diferenţelor culturale specifice naţiunilor care o compun.