În tabloul epicii româneşti actuale, Gabriel Chifu a ajuns să prezideze, ca prozator de elită, zona romanului meditativ şi de analiză, cu eroi dureros lucizi, definiţi printr-o formulă existenţială recognoscibilă, ca oameni versatili şi flexibili, preocupaţi de propria interioritate şi de ecuaţia personală de viaţă, deschişi la imaginarul literar (buni povestitori), capabili de auto-transformări uluitoare şi acţionând în baza unui plan.

Astfel de personaje ne întâmpină şi în parabola Ploaia de trei sute de zile. Categorizarea critică a romanului, în majoritatea punctelor de vedere exprimate în revistele literare româneşti de altitudine, oscilează între distopie (Mircea Mihăieş, Horia Gârbea), „apocalipsă metaficţională” în care ploaia „colorează distopic romanul” (Gabriela Gheorghişor), parabolă (Răzvan Voncu) ori roman total (Gabriel Dimisianu). În treacăt, Răzvan Voncu menţionează: „Distopia lui Gabriel Chifu nu este o distopie canonică, în care albul e înfăţişat drept negru”. Gândim distopia ca utopie pur imaginară, strict negativă şi preponderent prospectivă. Prin armătura realistă, prin elementele retrospective şi prin predominanţa non-negativului, romanul de faţă se îndepărtează de distopie. El prezintă irepresibil trăsături specifice parabolei.

Cartea are o idee epică limpede: întrucât oamenii din Caramia s-au pervertit iremediabil, mersul lumii Caramiei trebuie resetat printr-un potop sancţionator, dedicat şi exclusiv. În linie alogenetică, parabola este rezultanta unui ansamblu de contradicţii majore şi expresia unei situaţii de criză cu impact în domeniul socialului. În secolul al XX-lea, cele două războaie mondiale au purtat haloul unor parabole de o izbitoare sensibilitate la politic şi social: romanele lui F. Kafka, romanele lui A. Camus sau teatrul lui B. Brecht. Înainte de toate, în parabolă avem o situaţie de criză; în mod conex, printr-un mesaj violent, acesteia i se propune o soluţie radicală. Parabola lui Gabriel Chifu se situează la intersecţia a două grupuri de parabole paradigmatice: linia parabolelor biblice şi linia parabolelor cu incidenţă în real, mit sau magic din seria Ciuma (A. Camus) şi Un veac de singurătate (G. G. Márquez).

În roman, Gabriel Chifu aduce în contact trei orizonturi hermeneutice: unul realist, unul biblic şi unul parabolic. Înainte de toate se sesizează anvelopa parabolică a ploii. Ca şi ploaia de aproape cinci ani a lui G. G. Márquez, ploaia lui Gabriel Chifu apare ca un fenomen natural normal care prin proporţiile sale devine ameninţător, violent, dezastruos, devastator. Lipsa de mobilizare în faţa dezastrului spune ceva despre omul româno-caramian: „caramienii nu sunt spirite riguroase, atente la ce se petrece cu ei şi în jur; nici înclinaţi pentru cercetare şi analiză autoscopică. (...) În majoritatea lor, au mintea şi sufletul neantrenate şi de aceea sleite şi îşi centrează existenţa pe un cod de valori cu totul special, cum ar fi, de exemplu, ghiftuirea, îndoparea, îmbuibarea. (...) Sunt incapabili să-şi pună întrebări şi să se îngrijoreze, sunt ocoliţi de orice fior metafizic”. Am zice că omul caramian trăieşte blestemul ploii, marasmul axiologic şi moral ca pe o bucurie netoată şi orgolioasă de a prinde astfel sfârşitul lumii.

Ceea ce individualizează romanul lui Gabriel Chifu pe harta parabolei universale este că Ploaia de trei sute de zile este un roman parabolic care păşeşte realist. Este o carte care decolează realist şi zboară parabolic. Evenimente reale ale României ultimelor trei decenii sunt deconstruite pentru a cadra cu mediul ţării parabolice Caramia. În inducţie italiană „cara mia” este „draga mea”, „iubita mea” ţară. Cu alte cuvinte, un autor construieşte un discurs narativ al cărui cadru este ţara sa iubită. Evenimente cu incidenţă în România reală sunt impregnate simbolic pentru a se integra semnificaţional Caramiei parabolice. Temeiul parabolei se regăseşte în realitatea binecunoscută nouă. Situaţia de criză majoră constă în prăbuşirea sistemului de valori. În roman vedem întâi România la zi. Iată corupţia generalizată, lipsa sau calitatea inferioară a infrastructurii rutiere, instrucţia şcolară de nivel scăzut, sistemul de sănătate deficitar. Iată afacerea murdară de sute de milioane de euro în care sunt implicaţi înalţi demnitari şi firma Microsoft. Mai încolo, of!, iată surparea unei străzi (vezi surparea de la metroul bucureştean), nefuncţionala „centură a capitalei”, circulaţia de coşmar „pe valea Oltului”, drumurile-capcană pline de gropi, cozile la frontieră, hackerii vestiţi, îmbogăţiţii peste noapte, cerşetorii, peştii şi prostituatele de nivel internaţional. Toate acestea ne sar în ochi, sunt identificabile pe coordonatele lumii noastre de lectori.

Romanul include, deci, un incontestabil quasi non-ficţional plan al realităţii din care se clivează un plan al ficţiunii parabolice. Discursul romanesc şi diegeza narativă ne propun dintr-odată două lucruri: o realitate româno-caramiană recognoscibilă şi un mesaj parabolic caramian de corecţie. Fiinţa socială româno-caramiană suportă maladii şi traume. Ea vieţuieşte în aerul nociv al unei istorii nefaste şi în cadrul unei psihologii apăsătoare, toxice şi ostile. Societatea caramiană este anormală. Prin două aspecte se individualizează anormalitatea ei şi iluziile ce o protejează: maladiile (corupţia, lipsa reperelor axiologice solide) şi traumele induse de regimul anterior. Normalitatea este conturată în termeni pozitivi: libertate, seninătate, stabilitate, puncte sigure de reper, stare de bine, capacitate de a accepta critica şi individualităţile, valori robuste şi incontestabile, un clar proiect de ţară.

Romanul are o armătură realistă pe care se magnetizează inducţii parabolice. Odată cu iradierea parabolică, întreaga construcţie narativă capătă unitate şi putere de parabolă. Precum lumina dă viaţă prin clorofilă, generând o transformare care face ca trecutul să se conformeze prezentului, tot astfel semnificaţiile parabolice transformă retroactiv şantierul realist într-o clădire parabolică. Într-o vreme tulbure şi întunecată ca a noastră, prin intermediul unor irizări biblice, realismul urcă la parabolă. Astfel, Gabriel Chifu inventează un realism parabolic.

Oamenii maturi ai Caramiei se complac resemnaţi în decădere morală şi corupţie. Prin lipsa lor de reacţie, ei apără implicit sistemul corupt. În schimb, tinerii confruntaţi cu nedorita emigrare se opun sistemului şi proiectează schimbarea lui definitivă. Ei se organizează ba în grupuri cu concepţii de extremă stângă, ba în grupuri cu concepţii de extremă dreaptă; finalmente, inventează „a treia cale”, „transumanismul”. Formează Grupul de Transumanism din Caramia (GTC) ce vizează „contestarea întregului sistem caramian de valori, de la instituţii de stat până la opţiuni publice şi individuale, toate depăşite, ineficiente, corupte”. În revolta şi radicalitatea lor, tinerii (reprezentaţi de Alice Orban, Val şi hackerul Don) se decid să comită un asasinat simbolic ce ar trebui să zguduie din temelii societatea coruptă; ei tocmesc pe Gigi Spaniolu să ucidă o personalitate „care simbolizează elita acestei lumi”. Se gândesc la Pleşu, Manolescu, Liiceanu; aleg pe Iacob Petru Grima cu argumentul secundar, adus de Alice Orban, că în cercul acestuia se află şi tatăl său, care ar putea fi lichidat „la pachet” cu Grima. Este un demers ratat; potopul parabolic apare ca rezolvare. În ordinea realului, cartea reprezintă o anaplastie, întrucât tineretul se angajează în a căuta soluţii pentru a aduce la normalitate societatea, a da formă normală părţii mutilate a corpului social. Întrucât anaplastia eşuează, se recurge la resetare printr-un „potop local, degradat”.

Personajul principal al romanului este chiar ploaia. Ea dă coeziune şi unitate universului epic: ploaia structurează universul epic. Tema ploii nu este nouă la Gabriel Chifu. Ploaia este chiar un topos al creaţiei sale. Din 30 septembrie 2015, în ţara Caramia se porneşte o ploaie de trei sute de zile, care se încheie în 2016, ca un potop cu vânt ce-i aduce sfârşitul. Ulterior, vântul desăvârşeşte lucrarea ploii.

Pe lângă personajul principal, ploaia, avem personaje nucleare, acelea cărora li se dă cuvântul, cărora din centrul de comandă al discursului romanesc li se acordă dreptul de a povesti: Ştefan Orban, Mihail Cristea, Crinuţa Bunuţa, Alice Orban şi Gigi Spaniolu. Personajul central reiese a fi Iacob Petru Grima; el apare în relatările mai tuturor, cu excepţia celei a Crinuţei Bunuţa. Personaj realist magistral este Titi Ciurel, iar acest fapt constituie un argument că romanul a pornit realist şi a rămas ataşat de realism.

Pe de altă parte, fără a-şi juca întreg mesajul latent şi profund pe semnificaţiile biblice derivate, romanul nu evită şi nu poate fi constrâns să nu emane semnificaţii biblice. Pe acest palier, excepţional este mecanismul productiv prin care spiritul creator face ca semnificaţiile biblice să fie convertite parabolic. Mediul realist determină o polivalenţă centrifugă a valenţelor biblice. Prin saturarea realistă a unora dintre valenţele biblice se obţine o fisiune parabolică. Reacţia realului cu biblicul într-o diegeză controlată auctorial produce efecte parabolice. Înţelesurile din lumea reală sunt modulate biblic; înţelesurile astfel obţinute nu au stabilitate şi orice surplus de realitate le transformă în înţelesuri parabolice. Unele dintre sensurile majore ale cărţii au, deci, incidenţă biblică. Semnificaţiile sunt generate de personaje şi de conduita generală şi de comportamentele situaţionale ale acestora. În plus, în legătură cu personajele o interpretare este stârnită de dictonul latin Nomen este omen („Numele este destin”). Hermeneutica biblică ne spune că Iacob este cel care are tăria de a-l înfrunta indirect pe Dumnezeu; el se luptă cu îngerul lui Dumnezeu. Petru aminteşte de Sf. Apostol Simon-Petru: cel căruia Isus i-a schimbat numele din Simon în Petru („piatră”); acesta manifestă unele îndoieli privind credinţa, ulterior dedicându-i-se total. Iacob Petru Grima („probabil cea mai respectată personalitate a vieţii publice româneşti”, cum se reţine în roman) este Savantul. Este un astrofizician histrionic, ce-şi construieşte Cosmogonia ca o Cosmologie, ca o lucrare ştiinţifică, iar nu ca una teologică şi care stă într-un scaun cu rotile doar pentru ca prin neputinţa jucată să poată avea grijă de propria interioritate. Este un fals om cu dizabilităţi. Construcţia sa ştiinţifică explică începuturile lumii fără să ia în calcul existenţa lui Dumnezeu. Ca savanţi, spune el, „avem datoria să explicăm tot ce putem doar cu slabele mijloace ale minţii omeneşti. Fără să introducem instanţe supraumane şi fără sprijinul lor”. După eşecul în alegerile prezidenţiale şi linşajul mediatic la care este supus, pentru a-i da satisfacţie prietenului său Mihail Cristea, nu mai neagă abrupt existenţa lui Dumnezeu, manifestă unele îndoieli că Ştiinţa şi Teologia sunt neapărat opozabile. Este de neocolit gândirea acestuia în conexiune cu Stephen Hawking pe care, de altfel, îl citează cu teoriile despre găurile negre şi cu opinia că „Dumnezeu nu există”. (Trebuie să accentuăm că „a se grima” înseamnă a se machia pentru a intra în rol.) Mai toate personajele, ca nume şi conduită, prezintă o umbră de iradiaţie biblică.

Metoda narativă de construcţie este un mix de triangulaţie între procedura omniscientă şi procedura perspectivistă. Notabilă este dubla perspectivă asupra evenimentelor: relatările subiective ale personajelor sunt puse în paralel cu expunerea obiectivă a naratorului omniscient. Astfel, lectorul poate să-şi lămurească unele aspecte povestite sau percepute diferit de personaje.

Ploaia de trei sute de zile se profilează a fi cea mai importantă creaţie epică a anului scurs până acum şi una dintre cele mai semnificative ale deceniului în curs. Cartea este remarcabilă prin cel puţin trei elemente: a) prin înscrierea pe orbita operelor parabolice semnificative, ca reper şi punct de trecere în diacronia parabolei din literatura universală; b) prin procedura epico-narativă complexă, ce dezvăluie „măiestrie de mare prozator”, cum observă Răzvan Voncu; c) şi prin iniţierea a ceea ce s-ar numi realism parabolic, realism ce fisionează ca parabolă.

Gestul cinic major al lui Gabriel Chifu este de a da la o parte voalurile şi perdeaua de mituri şi iluzii şi a lăsa realist să se vadă aşa cum este societatea româno-caramiană. În paralel, gestul său clinic semnificativ este acela de a figura parabolic o resetare a acesteia prin potop. Generic, romanul arată că totul are un sens, că asupra sensului lumii lucrează simultan ştiinţa şi credinţa, dar că asupra unora dintre oameni şi asupra unora dintre evenimentele lumii lucrează şi Dumnezeu. Astfel, semnificaţiile cărţii ne duc cu gândul la ceea ce învedera Martin Heidegger într-un interviu din 1966, publicat în Der Spiegel (1976): „Filosofia nu va mai putea opera nicio schimbare directă, nemijlocită a stării actuale a lumii. (...) Doar un zeu ne mai poate salva”. Parabolă a României anilor din urmă, Ploaia de trei sute de zile arată, pe nivelurile sale înalte de producţie de sens, că doar Dumnezeu ne mai poate salva.