Un fel de trilogie despre apariţia şi evoluţia filosofiei româneşti se constituie prin publicarea de către Adrian Michiduţă a cărţii Filosofie românească. Primele două volume, Pagini de filosofie românească (2014) şi Sibile şi filosofi păgâni în cultura română (2015), schiţau ceea ce se dovedeşte acum a fi un interesant, nou şi bine argumentat punct de vedere asupra filosofiei româneşti.

Metoda utilizată este compozită: pe de o parte, se recurge la procedura comparativă şi se prezintă filosofia românească în relaţie cu filosofia europeană, care i-a influenţat drumul sau din care s-au împrumutat idei, iar pe de altă parte, utilizându-se procedee de istorie a conceptelor, se pune în evidenţă procesul de instaurare a unei terminologii filosofice româneşti.

Se arată că, dacă filosofia greacă s-a alimentat din două izvoare (din mituri şi din cunoştinţe tehnice), filosofia românească îşi trage seva din metafizica zalmoxiană şi miturile ancestrale (mitul sacrificiului uman şi mitul destinului tragic). Grecii sunt creatorii cuvântului filosof în sens de „iubitor de înţelepciune”. În limbajul popular românesc, filosoful a fost numit „firoscos”, adică lunatic; se spunea că „omul cu multă învăţătură nu poate rămâne cu firea întreagă ca şi ceilalţi săraci, cu duhul, ci trebuie să sufere o zguduire în aparatul său mental”. De aceea, vorba „firoscos” este înţeleasă de românul de rând în sensul de „scos din fire, nebun”. Deci, românii l-au înţeles pe filosof ca fiind „un astrolog sau cititor în stele, străin de realitate şi cam lunatic”. În acelaşi registru, Adrian Michiduţă aminteşte că uimirea a fost la greci prima formă de cunoaştere. Dacă filosofii au plecat de la uimire, românii au plecat în filosofia cunoaşterii de la dumirire.

În capitolul „Filosofia românească sub noi priviri critice” este expusă evoluţia filosofiei autohtone de la protofilosofie până în prezent. Autorul arată că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în cultura română putem vorbi despre existenţa a cinci moduri de a face filosofie: kantianismul lui T. Maiorescu, filosofia de la Junimea, filosofia materialistă a lui V. Conta, filosofia proletară de la revista Contimporanul şi filosofia poporanistă de la revista Viaţa românească.

În perioada interbelică, filosofia românească ajunge la conştiinţă proprie, iar gânditorii români reuşesc să elaboreze teorii şi sisteme metafizice în spaţiul public de la noi: „În tandem cu filosofia scientist raţionalistă profesată de gânditorii maiorescieni, întâlnim alte două tendinţe, una care îşi are centrul metafizic în misterul ascuns din adâncul etnicului românesc (L. Blaga, V. Băncilă, Petru P. Ionescu) şi alta, mistico religioasă, care este cel mai bine ilustrată de Nae Ionescu şi Nichifor Crainic”.

În filosofia românească, problema „specificului naţional” a fost frecvent dezbătută: „Prima generaţie care aduce în discuţie această problemă este generaţia paşoptistă”, urmată de T. Maiorescu şi M. Eminescu. Cea de-a doua generaţie este cea formată începând cu jumătatea secolului al XIX-lea şi până la Marea Unire din 1918”. Autorul aminteşte aici pe C. Rădulescu-Motru şi pe D. Drăghicescu.

În perioada interbelică, autorul vorbeşte despre existenţa a două generaţii de filosofi români care s-au impus în polemici aprinse legate de „specificul naţional”. „1) Generaţia bătrână, reprezentată de filosofii maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Gr. Tăuşan, Simion Mehedinţi, Ion Petrovici, Mircea Florian, şi 2) Generaţia tânără, adică, generaţia trecută prin focul războiului, călită în tranşee. Ea a fost reprezentată de discipolii lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Petru Comarnescu, C. Noica, Petre Pandrea”.

Deosebit de pătrunzătoare sunt ideile despre edificarea terminologiei filosofice româneşti şi ideile despre o metafizică meontologică românească.

Cartea este coerentă şi solid argumentată; ea se citeşte cu plăcere şi interes ştiinţific.