Prin volumul de poeme Duminici post-restant, Julien Caragea continuă deplierea unei poetici de răsculare a cuvintelor în imagini din diferite secţiuni ale existenţialului viu; în mod conex, dezvoltarea are loc prin două interesante procedee formale, exilarea titlului la final şi punerea poemului în pagină în format de proză (cu excepţia a două poeme).

Poemul de deschidere, un fel de „cuvânt înainte”, este singurul cu titlul la locul lui (pe două rânduri totuşi, „la rostrul unei bozii/ dispuse lângă drum”), cu versurile în matca lor, scris cu variate ritmuri şi în multiple rime. Inaugurarea e în tonalitate ludică şi lumină argheziană: „să păzesc aceste bube/ ascuţişe de miros de benzină/ mahalale şi bace”. Este o singularitate a aparenţei care nu afectează esenţa; acest poem este, în fapt, doar un exerciţiu prin care se rulează bagajul poetic şi cultura lirică, întrucât volumul este (ca să apăsăm clapele marii lirici româneşti) o scriere bacoviană trezită la realitate de impulsuri electrice barbiene şi modulată din când în când de puseuri de ludism şi asonanţe argheziene. Aceste linii lirice prin care punem volumul într-un chenar sunt doar pentru a arăta pe unde zboară către noi această poezie, iar nu pentru a ciurui cartea sau autorul. Dacă tot e vorba: Iulian Caragea este poet de felul lui, are cuvintele şi imaginile la el; pentru ori împotriva acestui lucru neputându-se face nimic. El a încercat, totuşi, prin puterea imaginarului să se substituie realului şi să dea astfel la o parte perdeaua dezvrăjirii de sine. Astfel şi-a imaginat într-un poem în proză (Iarnă cu Tania, publicat în Viaţa Românească, 3-4, 2012) că la tinereţe s-ar fi dus în Franţa, trecând ilegal Dunărea înot şi, în mod curios, întorcându-se la fel. Pe de altă parte, pentru a respecta criteriul, profesorul de franceză Iulian Caragea s-a lăsat poetizat ca Julien Caragea, numele de scenă poetică. Parafrazând de departe amintitul poem în proză, Iulian Caragea şi-ar fi colindat sfiiciunea, delicateţea şi eleganţa până în patria lui Baudelaire şi ar fi revenit cu ele acasă, la Piscu Vechi, pe Dunărea Doljului.

Fiind poet, Julien Caragea scrie cu conştiinţa realităţii acestui fapt poetic, imaginar. Situaţia lirică fundamentală a poeziei lui Julien Caragea este că eul concret pleacă de acasă şi se întoarce ca un altul, iese pe uşa reveriei unul, apoi se înapoiază drept altul. „Eu sunt altul”, zice Goliadkin din Dublul lui F. M. Dostoievski. Sau cum spune Arthur Rimbaud, mai aproape de sufletul profesorului de franceză, într-o celebră scrisoare către Paul Demeny, datată 15 mai 1871, „Car je est un autre”. Pe de altă parte, cel de astăzi este un altul faţă de cel din trecut: „Boala era o mare iubire, apărută în prima tinereţe, Osteoarticulară, Scârţâiau cordajele corăbiei, din toate încheieturile, distinct, Pe ele se căţărau, cuţite-n pliscuri, marinarii corbi, Reciprocitate îndatoritoare, decentă, a unui cald sentiment, Eram doar nişte copii pe atunci, Pe urmă n-am mai ştiut nimic unul de altul” (Moşirea unui, mult mai palid, univers); ”Vârstele mele toate, adunate într-o fotografie făcută la absolvirea şcolii de cadeţi, Şi prinsă acasă de şipcile pătulului, Morţilor le place să pozeze în uniforme ţanţoşe, Copilărie moale, visând savantlâcuri şi plimbată în căruciorul de invalid, Imaginea se voalase, miop, reuşeai anevoie să culegi fructele voluptoase din rafturi de cearcăn, Profesorii noştri (scorii eliberate din furnale) absentau (pluteau undeva, nu departe, cu nefireşti aripi de tinichea” (Crinolina bunicii colonizând planeta Marte).

Cel care scrie poemul este altul decât cel care a trăit evenimentul liric. Actul liric face reverie, face visare din lume, din evenimentele lumii curente. Mai mult, vibraţia poetică ce derivă din evenimentele mundane se scrie cu alte cuvinte decât în lumea propriu-zisă se înregistrează ca realitate. O variantă a acestei multiplicări a universurilor, palierelor lumii este visul din vis: „Din visul din vis şi din somnul real, Tata şi mama sunt morţi de mult, Locuinţa are cu totul altă conformaţie”(Caracatiţe). Această stare de ieşire din sine permite eului liric să experimenteze cum e să trăieşti după ce-ai murit prima oară sau după ce cei care s-au dus par a fi pe aici, se arată în reverie ca şi cum ar fi pe aici. Cumva poezia se ridică în marginea realului şi în mişcarea imaginarului. Plecarea de la realitate indică faptul că Julien Caragea este un poet ce mizează pe spontaneitate.

Procesul liric duce deci realul în imaginar. Uneori similitudinile de vibraţie se traduc în poeme prin fenomene de intertextualitate naturale la un poet cultivat. Iată câteva exemple: „Trosnind din vreme-n vreme, Şi flacăra lor geme” (Pianină cu fugă de idei) vs. „Pocnind din vreme-n vreme,/ (...)/Iar flacăra lor geme”, Mama de George Coşbuc); „Stelele-n cer” (Coadă la serviciul paşapoarte) vs. „Stelele-n cer” (Mihai Eminescu); „O vino odată măreţ viitor” (O mică pauză pentru compromis) vs. „O, vino odată, măreţ viitor” (Poemă finală, George Bacovia).

Lexicul poeziei lui Julien Caragea este vibrant în sine, iar când este selectat şi atras în reveria lirică acesta capătă crescând exponenţial o mare putere de sugestie. În aerul situaţiei lirice, cuvântul prinde un ecou imaginar multiplu; în acest ecou, el nu se demultiplică şi nu se debilitează, nu se sleieşte, nu se epuizează, precum în realitatea fizică. Odată adus în poem, cuvântul ales se întăreşte pe parcursul fugii în ecou, asonanţă şi rime interioare: „Mă coboram ţinut pe lanţul de fântână, Rugina lui trufii de biblii, line păstoriri de lână, Şi neiconoclast, doar talentat gimnast, Fără vertigii, m-afundam, liniştitor, în vechile tradiţionalele urgii… Şi rar, părut, mai auzeam, tălăngile alpine, încetul clinchet de bucătării străine” (Recul); „Vizitiul iar, pe un cal agale – cal cu ochii mari (de catapetesme) şi cu cătări goale, ca a mea, a ta –, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneşe miresme) – cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoş alb atelajul rar.) Şi în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie” (Techno pentru camionagii. Ştergătoare de parbriz cosind ploaia). Scrisă astfel, într-o asemenea poetică implicită, lirica lui Julien Caragea pare că proiectează în imaginar evenimente mundane, comune. Evenimentele acesteia sunt interogaţii, nelinişti, mirări, încruntări ce pleacă şi, plecate fiind, se înapoiază mai pline de nerv.

Iulian Caragea era poet de felul lui, dar nu s-a luat în serios până târziu. Nu s-a grăbit să-l lase pe Julien Caragea să devină vizibil. Chiar şi acum conduita sa lirică se înscrie sub nişte versuri ale lui Baudelaire care ne spun că lumea este plină de mistere, minuni, încântări şi fascinaţii şi că merită să trăim vieţi ca să ne bucurăm de asta: „Mainte fleur epanche a regret/ Son parfum doux comme un secret/ Dans les solitudes profondes.” (Le guignon) („Atâtea flori dau în zadar/ parfumul lor subtil şi rar/ În taină şi-n singurătate”, Nenorocul, traducere Al. Philippide).

În orice caz, pe neştiute, şi-a adus fiinţa reală la fiinţa sa de poet, instruindu-se ca profesor de franceză şi zicându-şi Julien. Avea talentul, avea curentul poetic; îi trebuia un declic şi gata. Şi tinereţea veche, şi tinereţea nouă de acum şi le-a trăit acasă. Julien s-a manifestat cu acurateţe în plan literar abia înspre 2000. După cum se vede, poetul Julien Caragea a bătut mult din aripi până să se ridice. Dar când a făcut-o, zborul său a fost şi a rămas înalt, cursiv, inspirat. Scrie cu cuvinte măsurate. Când se aşază pe o idee lirică o face revelatoare, incitantă, memorabilă: „Ceea ce dă rezistenţă acestei dimineţi e o demnitate, ca de ciment, amarată în rada micului port cu şantier, Ceea ce conferă măreţie este dorinţa de a reveni, nu de a pleca” (La vie en rose).