După două cărţi de succes, scrise împreună cu Aurora Liiceanu („Dincolo de bine şi de rău – despre iubire”, Editura Nemira, 2007 şi „Care pe care: femei şi bărbaţi”, Editura Cărţile Tango, 2008), Alice Năstase publică un roman al feminităţii triste şi delicate, al sentimentelor elegante şi generoase, o poveste a trăirilor dezinvolte, a derivei şi entuziasmului (Noi suntem zeiţe. Carte poştală, Editura Cărţile Tango, 2008).

Romanul se dezvoltă sub aparenţa transcrierii de mesaje ce conturează episoade din viaţa unei tinere femei. Dimensiunea temporală înscrie naraţiunea în intervalul 15 august 2001-26 ianuarie 2008. Nuanţa de autenticitate este indusă de caracterul direct al tehnologiei scrisorii: ea se elaborează datorită şi în absenţa celui ce trebuie s-o citească. Se constată chiar o conştiinţă a faptului că există un tip de relaţie „compusă din mesaje” (p. 56) şi că expunerea are alură de carte poştală. Scrisoarea-mesaj configurează toate exigenţele unui model al comunicării: transmite şi se transmite într-un mediu care-l vizează pe unul, dar care-i atinge pe toţi; împreună destinatarul şi lectorii devin publicul.

Materia epică este fragilă şi friabilă, aşa încât bucuria estetică şi efortul hermeneutic ajung să fie convergente când eul lectural doreşte să polarizeze descărcările emoţionale în figuri umane determinabile.

În mod straniu, romanul are un singur personaj, pe Alice. Este un personaj de anvergură, o construcţie feminină remarcabilă. Deşi cuvintele sunt adresate altora (Simonei, lui Bogdan, lui Vlad şi lui Alex), ele reuşesc înainte de toate s-o configureze pe Alice. Vocea persoanei întâi face ca cei care o înconjoară să nu fie fiinţe, ci holograme pasionale. Două sunt coordonatele majore de structurare şi organizare a experienţei existenţiale: dragostea şi cariera. Personajele există doar dacă sunt iubite. Ele se nasc şi trăiesc doar din şi prin iubire. Cine nu este iubit nu există. De aceea, tensiunea naraţiunii nu vine din întâlnirea unor caractere, ci din a trăi „efervescent şi periculos” (p. 278), a trăi exuberant.

Pregătirea întru a scrie, împreună cu Simona, un roman cu titlul „Nu există dragoste”, se concretizează în a trăi dragostea sub mai multe dintre formele ei: dragoste maternă, dragoste pasională, prietenie, amiciţie.

Componente fundamentale ale dragostei sunt încrederea şi respectul („Au murit în mine, pe rând, mai întâi încrederea, apoi respectul şi, în final, dragostea”, p. 210). În peisajul în care inima face pauze între bătăile ei, pentru a permite intercalarea prin iubire a unei alte bătăi, fundalul îl constituie prietenia Simonei, fostă colegă de facultate emigrată în Canada. Simona este steaua polară a prieteniei. Încrengăturile nu afectează prietenia. Toate cad, doar prietenia olimpiană rămâne: „Noi suntem mai presus de încâlcelile astea, noi suntem zeiţe” (p. 274), afirmă Alice determinând explicativ titlul romanului. Sub amprenta modelatoare a Simonei se ţese un subiect memorabil, la limita unei poveşti „cu Julieta şi ... Julieta”(p. 84). Mersul gândirii narative ne arată mai întâi o Alice adolescentă din Ploieşti, cântând împreună cu sora ei, Oana, la spectacolele Cenaclului Flacăra. O vedem apoi în perioada studenţiei la Facultatea de Filologie în Bucureşti, după care şi în şcoala de la Bran. În alte episoade ni se dezvăluie ca iubită şi soţie a lui Pisu, ca mamă a Ilonei şi a lui Victor. De asemenea, ne este revelată ca iubită a lui Alex, Andrei, Cristi şi Patrick.

Ne aflăm într-o lume modelată de iubire, pendulând între agonie şi extaz, între pierdere de sine şi derută-derivă, între realitate şi nesiguranţă. Energia care propulsează viaţa eroinei de „30+” de ani este generată de tensiunea dintre singurătate, nevoia de iubire şi inexorabila trecere a timpului. „Continuu să mă simt îngrozitor de singură pe lume” (p. 23), „mi-e dor de o dragoste mare” (p. 148), „mă prăbuşesc de nedragoste şi de singurătate” (p. 199), „pe ultima sută de metri a tinereţii” (p. 247), „ce dacă am 38 de ani, ce dacă!?” (p. 282): acestea sunt axiomele ce funcţionează în viaţa eroinei.

A doua coordonată a experienţei existenţiale o reprezintă cariera. Succesul de jurnalist este adus de conducerea revistelor „Tabu” şi „Tango”, dar şi dezamăgirile faţă de patronii români hoţomani (p. 273) tot de ele sunt legate. Alice rezistă pentru că „Alice Năstase este un brand” (p. 96) şi pentru că are prieteni devotaţi, precum Aurora Liiceanu şi Simona.

Construită din neîmpliniri emoţionale, biografia eroinei-zeiţă se închide epic prin întâlnirea „zeului”, „regelui” Patrick (p. 302).

Privind de sus şi de departe: iată viaţa unei femei într-o carte poştală.

Romanul ne oferă o lectură captivantă prin rapiditatea transferului emoţional, care încântă, şi prin seducţia femeii tinere care iubeşte şi atât. Modalitatea de relatare şi evenimentele romaneşti rămase în derulare, precum capete neînnodate de fire epice, păstrând un potenţial de nedeterminare, lasă deschisă posibilitatea unei continuări. De aceea, nu ne îndoim de faptul că Alice merge mai departe...