Ceea ce aduce nou volumul Vis visus sau forţa visului (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008) în poezia lui Dan Ionescu este statuarea unei poziţii visătoare a eului liric în raport cu obiectul şi modul meditaţiei sale.

Eul discursiv se individualizează ca stare, iar nu ca situare. Spectacolul minţii producătoare capătă vizibilitate în a face experienţa unei realităţi onirice. Starea fundamentală, cea care asigură generarea textuală şi efectul liric, este starea de visare. Regimul sub care se mobilizează visul şi în care se desfăşoară gândirea producătoare este acela al unei „visări în cunoaştere” („Şoapte”). Pornind dintr-o trăire şi creând o trăire, poezia ne aduce la experienţa estetică a visului care ne vizează, la visul care ne mişcă, la visul care are efect, adică la forţa visului. Reveria poetică, arată G. Bachelard (în „Poétique de la reverie”, Paris, PUF, 1974, p. 13), este „o stare, o stare de suflet”, una în care se instaurează poezia ca loc ce face vizibil visătorul şi lumea sa: „pe scurt, în toată puterea cuvântului, reveria poetizează visătorul”. Poetica implicită a volumului aduce la acreditare ideea de stare. În „Tendinţă”, visul este văzut ca „Imagine cu linii fabuloase/a ceva odată vizualizat/o stare după care să te iei”. În „Exteriorizare” se vorbeşte despre „starea casnică”, iar în „În salon” se reţine: „Am stare de avocat”. Visarea se configurează atât ca o stare fundamentală a spiritului, cât şi ca o formă a sensibilităţii. Modul în care apare ea în text este prin imagini: „imagine cu linii” („Tendinţă”), „ca într-o imagine” („Şoapte”, p. 38). Starea de reverie, deci, este modalitatea de a sesiza realul.

Reveria, ca stare de suflet, constituie o stare internă. Poezia însă este un fenomen de limbaj. Prin urmare, ca reverie estetică, poezia apare drept o experienţă a limbajului (exterior) ce face loc în discurs unei trăiri visătoare. Prima dificultate a reveriei poetice o reprezintă punerea în limbaj. De aceea, visarea şi limbajul trebuie comensurate: „Între vis şi limbaj/nu va exista vreo nepotrivire./Alternativa la opoziţia realitate limbaj/Va fi visul” („Tendinţă”). Problema nu vine din volatilitatea stării de visare, ci din perversitatea limbajului. „Limbajul, spunea L. Wittgenstein (în „Tractatus logico-philosophicus”, Humanitas, 1991, p. 54), deghizează gândirea”. Mai mult, după cum reţinea R. Steiner („După Babel”, Univers, 1983), „limbajul uman mai mult ascunde decât revelă” (p. 278), „imprecizia fundamentală a limbii naturale este crucială pentru funcţiile creatoare de limbaj interiorizat şi exteriorizat” (p. 274). Punerea visului în limbaj este o exteriorizare (vezi poezia „Exteriorizare”).

Forţa visului constă în a se impune ca vis limbajului deghizator şi imprecis. Acest inconvenient al limbii ca obstacol îl sesiza şi Eminescu: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?!” Visul ca trăire internă nu poate fi transcris; despre el se poate doar scrie. El se poate doar pune în cuvinte. În acest mod ajunge să ia forma cuvintelor, devenind astfel poezie (externă): „Un vis despre care se scrie/are însăşi forma cuvintelor./Unele opere ambigui/exprimă farmecul şi lumea de sub visare,/dar şi cadrele lumii din care provine visătorul” („Despre vis”). Fenomenul visării, lumea de suflet de sub reverie şi dimensiunile ei („dimensiuni de vis” în „Constrâns la amurguri”), precum şi contextul din care se abstrage visătorul, toate acestea se păstrează în discursul liric. Dincolo de a fi farmec şi încântare, visarea este „în cunoaştere”, fiind, totodată, o stare de cunoaştere. În plus, în poezie orice sentiment este o cunoaştere confuză (vezi „Şoapte”).

Intrând în poezie, lumea viselor îmbogăţeşte lumea realităţii: „Lumina viselor îmbogăţeşte, într-un fel misterios, lucrurile” („Înspre gândurile lui Dumnezeu”). Aici este dezvoltată pe o cale nouă o idee poetică a lui Blaga: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Limbajul ajută visul să intre în lume, ajungându-se astfel la „Aliajul dintre vis şi lume” („Reguli”), la „apropierea dintre vis şi lucruri” („Reguli”), la o aducere în lume a ceea ce înseamnă „spaţiul visului” („Reguli”) şi la „a gusta fericirea fără margini a stării de vis” („Reguli“, p. 48). Un aspect al forţei visului îl reprezintă şi intervenţia lui corectivă: „Visul poate elimina posibilele erori din vederile de peste zi” („Constrâns la amurguri”). Punerea visului în limbaj face ca visul să devină discurs. Orice translaţie a reveriei (ce inevitabil preia obiectele lumii) către poezie reprezintă „o dezvoltare a discursului liric” („Legi fantastice”). Discursul liric provenit din punerea visului în limbaj va crea un nou vis: visul literar, trăirea estetică. Visul ca stare interioară se va exterioriza ca limbaj şi va stimula un nou vis de o aceeaşi nedeterminare şi cu aceleaşi trăsături de confuz, ambiguu, incert. Una peste alta, devenit realitate literară, discurs liric, visul vrea claritate şi distincţie, vrea determinare, se vrea certitudine în lumea iluziei: „Literatura se vrea certitudinea unei iluzii” („Legi fantastice”).

Reveria iniţială poate fi şi de natură erotică, în care caz discursul liric va aduce la experienţă estetică trăirea erotică: „Într-o iubire/orice discurs trebuie să indice,/după înţelegere,/obiectul trăirii,/ca în formulele este vorba despre” („Legi fantastice”, p. 74). Prin discursul liric reveria iniţială, odată înţeleasă, se proiectează într-o altă reverie: visul produce vis; starea de visare generează o visare a stării de reverie. Odată constituit drept mecanism de visare, discursul liric stă la baza unui comportament estetic care extrage reveria din lucruri, din natură, din cosmos. Ca atare reveria poetică are două surse: una internă (reveria sentimentelor ce pornesc din interior) şi o alta externă (reveria indusă de caracterele estetice, atrăgător-încântătoare şi seductive ale naturii). Reţinem ca surse la reverie şi şoaptele („Şoapte”), mângâierile („În căutarea mângâierii tardive”), neliniştea („Constrâns la amurguri”; „Extreme albe”), melancoliile („Vârstă”) şi timpul („Formă de concesie”; „Înspre gândurile lui Dumnezeu”). Visul îşi trage, deci, puterea şi din natură. Zăpada, de exemplu, îmbie la visare: „De pe sanie,/scrutam dealurile cu privire mândră/de mare domnitor/domnitor al tăcerii” („Zăpadă şi vis”).

În „Cuvântul înainte” (pp. 5-7), Dan Cristea (poate cel mai mare critic de poezie român al momentului, în orice caz cel mai sensibil şi cu cea mai rafinată capacitate de individualizare) intuieşte că volumul de faţă „ar putea însemna şi o schimbare a modului (...) de a aborda poezia”. Am spune mai mult: în poetica sa explicită, Dan Ionescu vizează să schimbe cu fiecare carte poziţionarea faţă de obiectul poetic şi limbajul de punere în undă lirică a experienţei estetice interne, lucru ce se observă şi în cărţile anterioare („Biblioteca într-o alocuţiune”, 1995; „Altceva de cunoscut”, 1998; „Departe de ocean”, 2000; „Fugă în scris”, 2001). Pe de altă parte, ceea ce Dan Cristea interpretează drept parafrazări după Lucreţius, Ovidiu şi Caesar, noi înţelegem drept visări alături de spiritele creatoare şi refaceri în sine ale reveriilor acestora. În esenţă, întâlnim aici o similitudine cu ceea ce făcea Heidegger cu Parmenide şi Heraclit. Heidegger îi traducea pe cei doi, aducându-i interpretativ către propria filosofie: textele celor doi erau mai mult temă de filosofare decât ţintă de traducere. La Dan Ionescu, reveria poetică a spiritului creator menţionează şi utilizează texte din Lucretius, Ovidiu şi Caesar ca sursă de visare şi, poate, în al doilea rând ca ţintă de parafrazare. Pe aceeaşi linie situăm şi reveriile alături de Cervantes. În ce priveşte apariţia lui Pan, Venus ori Ares, observaţie de minuţiozitate a criticului, noi o explicăm drept resuscitare în reveria estetică a unor resurse ale limbii: „dispoziţiile mitice” şi „saturaţia de mitologie” (R. Barthes arată, în „Mythologies”, Paris, Seuil, 1970, p. 215, că limba are „dispoziţii mitice”, iar L. Wittgenstein observa, apud J. Bouveresse, „Herméneutique et linguistique”, Paris, Eclat, 1991, p. 74, că limbajul nostru este „saturat de mitologie”). În demersul de a pune în limbaj, de a aduce la discurs experienţa onirică, spiritul poetic suscită fondul mitic, mitologic al limbii: pe acest palier, forţa visului nu este îndeajuns pentru a anestezia, amortiza, neutraliza inducţiile mitico-mitologice ale limbii. Cu alte cuvinte, pe acest palier limba domină reveria, declanşând în reverie impulsuri lingvistice. Când visul i se adresează, limba nu este îndeajuns de maleabilă. Dorind să exprime propria reverie, spiritul poetic este bruiat în formulare de fondul său lingvistico-cultural. Presiunea culturii este mai puternică decât visul, dar ea, paradoxal, este întoarsă ca o formă de stimulare a forţei visului. Ceea ce se opune visului face visul şi mai puternic.

Emergenţele mitice şi mitologice reprezintă în relaţia reverie-limbaj un fel de „a te lua gura pe dinainte”: apariţia în lirică mai mult a limbii decât a discursului. Precum a zâmbi înseamnă „a râde în gândul lui”, tot astfel revelarea culturalului mitico-mitologic arhetipal înseamnă sforţarea neputincioasă a reveriei de a se impune gândului cultural. Conclusiv, „Vis visus” este un volum remarcabil prin originalitatea poeticii implicite de resuscitare a visului, prin sensibilitatea experienţei spirituale oferite şi prin calitatea limbajului poetic ce o aduce pe aceasta la discurs.