„Trăiesc sentimentul/că istoria s-a sfârşit”, este unul dintre distihurile memorabile ale volumului Secunda şi templul (metafizice), publicat de curând de Florea Miu (Craiova, Editura Autograf MJM, 2011), poet acum al dezamăgirilor senine, al tristeţilor prietenoase şi al suferinţelor demne. Raportarea eului liric la obiectul poetic al preocupării sale imaginare a fost dintotdeauna una luminoasă şi reflexivă. Luminozitatea şi reflexivitatea sunt coordonatele fundamentale ale liricii sale. În mod inexorabil cele două caracteristici trag după ele opozitivul şi antiteticul. A avea, în plină lumină, conştiinţa evitării întunericului şi în deplină reflexivitate a avea conştiinţa senzorialului înseamnă a ieşi din vibraţia contactului cu lucrurile şi senzaţiile, cu întâmplările şi a accede la condiţia de meditaţie asupra lor. „Secunda şi templul” constituie o evadare metafizică. Nu este vorba doar de o simplă situare metafizică, ci de o dedublare poetică.

Figura spiritului creator pe care o conturează volumul de faţă este una a ieşirii din sine. Există în universul acestui volum două instanţe lirice: cel care trăieşte (este dezamăgit, trist şi suferind) şi cel care înţelege (senin, prietenos şi demn). Această poezie este metafizică prin înscrierea dedublării în text şi prin aducerea textului în registrul meditaţiei, al reflexivităţii. Privirea poetului către sine este o privire din afară. Interiorizarea este, pe de o parte, o ieşire din sine şi, pe de alta, o examinare a întregului proces de evaziune.

Situaţia centrală este dublarea. Ea prezintă mai multe forme. Cea mai inocentă este cea a descoperirii ca „alter ego”: „Ai fost mereu în amintirile mele/ (...)/ Abia întors de niciunde/te regăsesc, acelaşi, în mine./ (...)/Te înţeleg tot mai greu, tot mai rar,/suflet al meu de pe alte tărâmuri” („Alter ego”). Sufletul este un alter ego.

O altă formă de dedublare o reprezintă descoperirea străinului melancolic din el însuşi: „sunt locuit de altcineva/străin de toate întâmplările mele ciudate!/(...)/se arată celălalt – melancolicul -/în fiecare „tăcere” („Sentimentele, totuşi ...”); „Nu mă recunosc în propriile amintiri” („Ultima zi”).

A treia formă o găsim în resimţirea corpului, a sufletului, a inimii ca nefăcând parte din eul unitar: „Ce-ţi mai trebuie, nefericită fiinţă,/Cum să te mai ajut?!/ (...)/Ce-ţi mai trebuie, fiinţa mea tristă?” („Adagio”); „Eu pun mâna pe propria-mi mână/şi văd că nu e aşa!/Corpul meu este de-a dreptul inert./(...)/Îmi aud paşii, venind, parcă, de pe alte/tărâmuri./ („Discurs despre propria-mi fiinţă”/; „Ce să fac cu sufletul ăsta al meu/care mă trage în jos” („Malformaţie congenitală”); „De cum rămân fără mine,/mă cuprinde o spaimă teribilă” („Tot despre mine vorbesc!”).

Faptul că uneori eul se regăseşte chiar în propria fiinţă este o excepţie, o întâmplare, căci „fiinţa este un loc de trecere”: „E o trecătoare fiinţa/şi eu/(...)/am intrat singur în ea/(...)/şi am căzut în mine însumi/pentru totdeauna” („Trecătoare”).

Instanţa lirică este întotdeauna de partea reflexivului. Neliniştile, groaza, spaimele, întrebările fără răspuns, drumurile fără ieşire, „viaţa asta tristă”, trădarea, ignarul sau blândul epicureu există şi se văd. Ele marchează fiinţa, lumea şi sufletul fragil al poetului. Eul liric le interiorizează, le trăieşte, dar nu se impregnează de ele. Lirica este o meditaţie asupra lor şi nu furnizor de întunecimi pentru sufletul altora. Eul liric ia asupra sa întreaga şi greaua povară a răutăţilor lumii. Ele, se spune, „umbresc forever/partea luminoasă din mine” („Pământul dintre două fiinţe!”). Toate acestea macină. Eul liric devine o cutie de rezonanţă: „Am trăit pentru alţii mai mult/decât pentru mine” („Crepuscul”). Eul se înţelege pe sine ca pe un actor: „Actorii îşi întorceau pe dos/propria fiinţă/ca să nu semene cu ei înşişi” (”Acorduri finale”).

Poezia este o recuperare de sine şi o ieşire din întârziere, o reintrare în timp. Poezia este rugăciune şi acceptarea timpului dedublării: „Aici se întâlneşte fiecare cu sine/(...) o tristeţe imensă/revărsându-se acum peste templul/unde m-am retras să mă rog./(...)/E plină de mine secunda” („Secunda şi templul”).

În poezia „Cântecul celui de demult învins” se evocă zeii poetici tutelari: Villon, Poe, Rimbaud, Eminescu, Bacovia, Esenin, Maiakovski.

Această poezie a sentimentului că „istoria s-a sfârşit” este totodată una a reflecţiei: „Sunt obosit de drumurile toate/pe care, încă, nu
le-am străbătut” („Altă poemă fără de cuprins”).

Carte de maturitate, Secunda şi templul este unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului 2011.