I. Profesorul George Cristian Maior este întemeietorul şcolii româneşti de intelligence. În subsidiar, domnia sa se preocupă să fundamenteze temeinic analiza românească de intelligence. Ca acţiune pe această linie se profilează publicarea în calitate de coordonator alături de Ionel Niţu a volumului „Ars Analytica. Provocări şi tendinţe în analiza de intelligence” (Bucureşti, Editura Rao, 2013).

În conexiune cu cercetările din „Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI” (apărută în 2009 şi reeditată în 2012) şi „Un război al Minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI” (2010), cartea de faţă are în centru gândirea strategică, analiza operaţională, tactică şi strategică. Aşa cum precizează profesorul George Cristian Maior în cuvântul înainte „analiza de intelligence este chemată să evalueze realitatea şi, pe cât posibil, să reducă incertitudinea, recreând contextul”. Aceasta presupune, pe de o parte, un „demers ştiinţific şi efort imaginativ, metodă şi intuiţie”, iar, pe de alta, integrarea „informaţiei în cunoaştere, în condiţiile în care aceasta este divizată inevitabil în multiple centre de elaborare a produselor de intelligence”. Dată fiind situaţia de fapt, se desprinde, mai întâi, „necesitatea transformării analizei de intelligence din simplă profesie în disciplină” şi, apoi, necesitatea „integrării produselor diferitelor agenţii de informaţii”. Pentru a răspunde acestor necesităţi, volumul are, se specifică, „o importantă componentă, practică, aplicată” (pp. 12-13). Dincolo de satisfacerea unor imperative concrete, cartea învederează „apariţia unui nou pol de cunoaştere şi dezvoltare academică” în câmpul de intelligence şi ar putea „conduce la dezvoltarea şi recunoaşterea unei veritabile şcoli româneşti de analiză în intelligence”.

II. De-a lungul celor 572 de pagini, în cele 41 de articole sunt abordate probleme ontologice, epistemologice, metodologice, praxiologice, psihologice şi istorice ale analizei de intelligence.

Contributorii sunt cadre didactice la universităţi din ţară şi din străinătate, experţi în munca de informaţii, specialişti în IT, ingineri şi jurişti. Este de evidenţiat că alături de specialişti români sunt prezenţi în colectivul redacţional şi experţi din străinătate, dintre care cel mai important este John Lombardi, şeful Unităţii de Informaţii de la Cartierul General al NATO.

Altitudinea intelectual-ştiinţifică a cărţii este deosebit de ridicată, cercetările fiind relevante şi substanţiale. Se remarcă, prin noutatea şi profunzimea lor, studiile (în ordinea de cuprins): „Analistul şi beneficiarul de informaţii: rolul analizei în cunoaşterea strategică” (George Cristian Maior), „Analişti şi operativi versus sau conversus?” (Florian Coldea), „Rolul analizei în crearea misiunii şi viziunii organizaţiei de intelligence” (Niculae Iancu), „Analiza de intelligence. Artă sau ştiinţă” (Remus Ioan Ştefureac), „Analiza strategică în societatea cunoaşterii” (Cristina Posaştiuc), „Particularităţile analizei HUMINT” (Cristian Bizadea şi Octavian Puzderie), „GEOINT analysis – suportul decizional care poate face diferenţa” (Marcel Foca şi Aurel-Mihai Băloi), „Metode şi proceduri utilizabile în analiza de intelligence” (Ionel Niţu), „Erori şi eşecuri în analiza de intelligence” (Cristian Ciupercă), „Intelligence diplomacy – de la sinonimie la complementaritate” (Ion Grosu), „Analiza de intelligence în cooperarea multilaterală – o perspectivă izvorâtă din experienţele Unităţii de Informaţii la Cartierul General al NATO” (John Lombardi).

În articolul menţionat, profesorul George Cristian Maior arată că analiştii şi beneficiarii fac parte din „două lumi distincte” şi că analiza dă răspuns la întrebarea „ce se întâmplă/ce se va întâmpla?”, şi nu la întrebarea „ce este de făcut?” Sub acest aspect esenţial, „analiza de intelligence este un instrument pentru decizie, la fel cum sunt şi rapoartele diplomatice sau evaluările militare” (p. 16). Ea „nu poate oferi soluţii decidentului pentru că nu acesta este rolul său”. Analizele trebuie să se înscrie în patru standarde axiologice: 1) să fie emise „în timp util, la momentul potrivit”, 2) „să răspundă nevoilor beneficiarului”, 3) „să fie succinte şi clare”, 4) să marcheze „distincţia dintre realitate, dovezi (informaţii confirmate) despre acea realitate, informaţii mai puţin sigure (mai puţin verificate) şi estimări sau presupoziţii”. Pentru a se încadra în standarde, analiza trebuie să se imunizeze în raport cu trei „patologii analitice”: „gândirea de grup”, „gândirea în oglindă” şi „partizanatul”.

Florian Coldea dezvoltă o cercetare din care rezultă necesitatea unui angajament de unitate şi comuniune între analişti şi operativi. Se accentuează că este benefic ca aceştia să se situeze pe platforma de gândire că toţi se află „în aceeaşi barcă” şi că trebuie să lucreze în echipă (p. 45). Se evită în acest mod două crize majore ce pot surveni în relaţia lor şi în viziunea lor asupra realităţii informaţionale: criza părţii (a fragmentării profesionale) şi criza percepţiei (sau criza fragmentării procustiene a realităţii). Sugestiile se îndreaptă către o infuzie de analiză „în capacitatea operaţională”, către lucrul în echipă, către „deschiderea comună către abordări flexibile prin care să se depăşească eventuale rigidităţi ale cutumelor în faţa mobilităţii situaţiilor de fapt.”

Niculae Iancu arată că „orice proces de gândire este însoţit mai mult sau mai puţin conştient de analiză” şi că gândirea strategică se edifică „pe forţa creativă a procesului de intelligence”. Un rol decisiv are analiza şi în configurarea misiunii şi viziunii organizaţiei de intelligence. Se conturează caracteristicile misiunii: simplitatea şi claritatea, iniţierea schimbării, definirea pe termen lung şi comunicabilitatea. Pe de altă parte, viziunea trebuie să respecte următoarele standarde: concizia, asigurarea echilibrului între elementele externe şi cele interne, adresabilitatea, conformitatea cu valorile şi misiunea , verificabilitatea, fezabilitatea, creativitatea şi realismul.

Remus Ioan Ştefureac argumentează că analiza de intelligence este ştiinţă şi artă, în acelaşi timp. Este ştiinţă pentru că „utilizează un aparat metodologic complex, fie el şi împrumutat de la alte ştiinţe sociale, precum şi tehnici structurate”. Apoi, este artă, pentru că „metodologia şi tehnicile nu pot compensa lipsa de informaţii”, adesea fiind „nevoie de procese cognitive fine pentru filtrarea informaţiei de valoare” (p. 76).  

Cristina Posaştiuc radiografiază principalele funcţii ale analizei strategice: „evaluarea posibilităţilor de evoluţie” a ameninţărilor, semnalarea emergenţei sau amplificării unor efecte negative sau potenţiale riscuri pentru interesele ţării şi „furnizarea de previziuni utile” în adaptarea de „linii de conduită politică, economică şi socială” şi în „exploatarea oportunităţilor”. În mod conex, catagrafiază trăsăturile definitorii ale acesteia: componenta anticipativă şi caracterul metodologic complex.

Cristian Bizadea şi Octavian Puzderie prezintă avantajele şi dezavantajele utilizării HUMINT. Insistă asupra a două bias-uri specifice induse de HUMINT în procesul analitic: a) „valoarea ridicată acordată informaţiei provenite din surse umane” şi b) „incertitudinea generată de necesitatea de a proteja identitatea sursei umane”.

Marcel Foca şi Aurel-Mihail Băloi scot în evidenţă faptul că „acolo unde nu există surse deschise, HUMINT nu poate pătrunde, iar SIGINT este nerelevant, GEOINT poate face diferenţa”.

Ionel Niţu extinde, detaliază şi completează cercetarea iniţiată în capitolul „Metodologia procesului de analiză” din cartea „Analiza de intelligence” (Bucureşti, Editura Rao, 2012, pp. 153-156). Drept metode sunt reţinute: Analiza ipotezelor concurente, Brainstorming-ul, Metoda Delphi, Metoda Scenariilor, Avocatul diavolului şi Red team. Este expusă o procedură descrisă ca „3V” (verificare, validare şi valorificare). Ea este denumită „Procedura conformităţii interne” şi „reprezintă paşii prin care analistul verifică informaţiile obţinute de zona de culegere” (p. 211).

Cristian Ciupercă evaluează limitele analizei de intelligence din perspectiva erorilor şi eşecurilor inerente oricărei activităţi umane. Examinează „variabilele care influenţează munca analistului” şi evidenţiază „factorii care pot determina erori în analiză şi pot genera eşecuri în prognozele realizate” (p. 298).

Ion Grosu aduce o contribuţie semnificativă la consolidarea conceptului de „intelligence diplomacy”. Pentru a face vizibilă relaţia complexă de incluziune, sinonimie şi complementaritate dintre intelligence şi diplomaţie, se deschide şi se luminează un context mai larg în care capătă evidentă două fapte fundamentale: intelligence-ul are valenţe diplomatice, iar diplomaţia are extensii de intelligence. „Valenţa diplomatică a intelligence-ului, accentuează Ion Grosu, se manifestă prin două aspecte. În primul rând, intelligence înseamnă relaţionare, cooperare şi dialog, iar acest aspect se aplică atât serviciilor externe cât şi celor interne. În al doilea rând, intelligence-ul constituie un vehicul diplomatic foarte eficient în medii uneori inacceptabile pentru diplomaţia oficială” (p. 419).

John Lombardi subliniază că „Unitatea de Informaţii (IU) este o structură multinaţională şi întrunită (civil-militară) de analiză de intelligence în cadrul Cartierului General al NATO” (p. 424) şi că analizele se realizează pentru susţinerea informaţională a „palierului decizional”. J. Lombardi scoate în evidenţă faptul că Unitatea de Informaţii „se focalizează pe furnizarea de valoare adăugată” (p.426). Cu alte cuvinte, centrul teleologic nuclear al analizei îl reprezintă valoarea adăugată. Ceea ce s-ar numi axioma analizei apare pregnant în cercetarea reputatului specialist: scopul analizei trebuie să-l reprezinte câştigul analitic de informaţie, valoarea adăugată, plusvaloarea. De asemenea, în articol se delimitează cinci standarde axiologice ale analizei: 1) „analiza trebuie să fie relevantă”; 2) analiza trebuie să se bazeze pe „soluţii simple”, 3) „concentrarea este decisivă”; 4) „asigurarea livrării produsului analitic la momentul oportun”; 5) „competitivitatea analitică” „verificarea încrucişată”, „niveluri multiple de revizuire editorială” (pp. 425-430).

III. Realizare de o înaltă ţinută ştiinţifică, volumul se evidenţiază prin trei aspecte esenţiale:

a) conturarea unei mini-comunităţi româneşti de specialişti în intelligence care tind să gândească unitar,

b) consolidarea unor noi direcţii de cercetare în domeniul intelligence-ului teoretic şi aplicat şi

c) realizarea de paşi importanţi, chiar decisivi, în instaurarea unei conştiinţe practice responsabile în analiza de intelligence.