După microromanul de 87 de pagini Doar fragmente de viaţă şi dans (Craiova, Editura Universitaria, 2007), Liviu Andrei publică o nuvelă amplă de circa 100 de pagini: Sfârşitul erei de mireasă (Craiova, Editura Aius, 2008). Lângă cuvintele de preţuire suscitate de debitul din anul anterior, pentru acest volum în mod cumulativ şi integrativ sunt de delineat două idei. Mai întâi: Liviu Andrei intră astfel într-o generaţie compactă de promiţători tineri literaţi craioveni, formată (am zice) din Petrişor Militaru, Mihai Ene, Cornel Mihai Ungureanu, Luminiţa Corneanu, Dania Moisa, Gabriela Gheorghişor şi Cosmin Dragoste. Mai apoi, adiţional: ni se impune ca un prozator demn de atenţie.

Epica sa evolutivă frapează la această dată printr-un copleşitor stil poematic şi prin uşurinţa de a prinde în discursul narativ mişcarea analitică a gândurilor. Remarcabile sunt capacitatea de formulare limbajuală şi eleganţa frazării fără umbră de verbalism şi retorică bătrânicioasă. Pe de altă parte, fiind vorba de o scriere ce se fixează în zona gândirii prozastice, primul risc la care se expune prin evadările lirice, dacă nu sunt controlate şi supravegheate ca la Zaharia Stancu, este de a dilua raţionamentele evenimenţial-epice în jocuri de limbaj alegorico-fabuliste: de a duce proza la prozaic.

Instanţa auctorială izbuteşte să dezamorseze vulnerabilitatea adusă de „ambigenul liric-epic” prin figurarea a două planuri narative. Primul este cel al copilului Petrişor Potcovaru, iar cel de-al doilea al tânărului de 24 de ani, Mihail Marian Scarlat. Existenţa narativă a lui Mihai este văzută secvenţial din perspectiva elevului, ochiul acestuia fiind ales ca mai curând creditabil. Ne aflăm în august 1976 în zona realist-fictivă Piteşti-Argeşelu. Mihai Scarlat a fost bătut de miliţie cu trei zile în urmă. Conform celor vehiculate în sat şi sesizate şi de Petrişor, el urmează a fi arestat şi dus la Colibaşi ori la Poiana Mare. În altă ordine expozitivă, Mihai Scarlat mai are puţin până să iasă profesor. El scrie o reflecţie „Bomba atomică sau bomba siderurgică” în care notează „Azi am întâlnit o femeie care semăna cu Ceauşeasca. Purta o fustă conică maronie (...). Se spune că alde Ceauşescu sunt jidani...” (p. 18). Textul ajunge la Securitate şi trei indivizi vin să-l aresteze. Nu se opune, dar vrea să ştie cine l-a reclamat. Într-un dialog bine cristalizat, poate cel mai bun al cărţii ca expresivitate şi încărcătură semnificaţională, lucrurile se lămuresc:

„— Cine m-a reclamat, tovarăşi? Cine?

— Păi, tu cine crezi? (...)

— Cred că Georgescu şi cu Fira... Ei... ei erau de-ai voştri!

— (...) Te-a reclamat întreaga clasă muncitoare din România! (...) Bă, şi erai şi tu intelectual!... (...) Te-a pus dracu să scrii prostii!

— Nu mi-e frică! Eu am scris-o! Recunosc! Nu mai puteam!” (p. 18).

În această conversaţie, viaţa lui Mihai a fost pusă în intrigă, iar existenţa sa epică a fost mobilizată pe obiective precise. Istorisirea a fost rânduită precum locomotiva pe calea ferată: capăt de linii vor fi Georgescu şi Fira. În imaginarul poveştii se mai mobilizează însă o pistă: „Marin Scarlat (tatăl lui Mihai – n.n.) îşi văzu de cusăturile lui în continuare. Arestarea fiului său îl lăsase rece” (p. 19). Aşa cum s-a pornit, naraţiunea înaintează pe două planuri (unul al lui Petrişor Potcovaru şi altul al lui Mihai Scarlat). Dacă Mihai exploatează detenţia ca şcoală, Petrişor percepe şcoala ca o componentă inchizitorială a vieţii. El fuge „de iluzii şi de şcoală” (p. 32). În timpul unei ore de geografie, Petrişor scrie literatură. Prins de profesoară, el o vede pe aceasta în rama fixată inerţial de Mihai, o percepe ca o „fustă rea” (p. 40); Mihai scrisese despre o „fustă conică” (p. 18); mai întâlnim „fustă calmă” (p. 38), „fustă nedorită” (p. 39) etc. Două elemente îi leagă senzorio-reflexiv pe Mihai şi Petrişor: sensibilitatea olfatică şi gândul că urmează „să se crape pământul”. Petrişor intuieşte aceasta în momentul reproşurilor adresate de profesoară: „pământul avea să se crape” (p. 40). Mihai iese din puşcărie şi se înapoiază acasă: „La Argeşelu merg, spune el cuiva. Acolo o să se crape pământul” (p. 44); „o să se crape pământul şi pentru ei” (p. 47). Imediat după aceasta (martie 1977) are loc cutremurul: într-adevăr „se crapă pământul” (p. 53). Oamenii ajung să „celebreze crăpătul pământului” (p. 55).

Mihai Scarlat îl asasinează pe Paul Georgescu, cu ideea că acesta l-ar fi reclamat din gelozie. Apoi, fuge în Iugoslavia de unde se înapoiază în 1990 şi-l ucide şi pe Iulică Fira. De departe şi reflexiv, instanţa narativă reţine memorabil: „La Piteşti nu exista deloc iertare” (p. 83).

„Sfârşitul erei de mireasă” este povestea botezului şi iniţierii lui Mihai Scarlat în suferinţă, ură şi răzbunare. S-ar putea afirma că el este mai mult un personaj de limbaj şi mai puţin o rezultantă a gândirii epice. Cartea apare ca scrisă dintr-o respiraţie. Ea exploatează prospeţimea unei bune stăpâniri a limbii şi face vizibilă calea către o mai solidă ancorare în spaţiul literar. Liviu Andrei este un utilizator elegant, distins şi expresiv al capabilităţilor limbii literare. Ar putea scrie şi lirică, şi proză, şi dramă. În cazul dat, pentru a deveni un prozator important mai are de lucru cu sine şi cu scriitura sa în ce priveşte conturarea personajelor şi a gândirii acestora, descrierea situativă, frăgezimea faptului de viaţă şi argumentaţia existenţială. Este necesară o retorică a ficţiunii. Nicolae Manolescu admite că ar exista „două moduri de a înfăţişa acţiunea sau personajele (...), două strategii prin care ele apar cititorului: unul, direct, constând în «povestire», relatare sau discurs, şi altul indirect, constând în prezentare sau punere în scenă” („Arca lui Noe”, 1980). Liviu Andrei trebuie să găsească o modalitate de a se situa în raport cu aceste opţiuni. Are un limbaj pe care se cuvine să-l exploateze optim în constelarea diegezei, a personajelor şi acţiunii. După cum susţine şi criticul Paul Aretzu în prefaţa cărţii, îi mai trebuie „îndemânarea construcţiei” (p. 8).

Liviu Andrei este deja prozator: unul demn de atenţie şi creditabil. Astfel, şi pentru el, odată cu nuvela, se încheie o eră de mireasă în proză.