Direcţia în care ne conduce în esenţă romanul Ierusalimul împăcării (Craiova, Scrisul Românesc – Editura & Fundaţia, 2009) nu este aceea a religiozităţii, ci aceea a spiritualităţii. Păstrând proporţiile, se poate afirma că, precum în legătură cu Arghezi s-a vehiculat ideea de a fi fost un „poet religios”, pe prozatorul Constantin Pădureanu unii ar putea, din decodificarea titlurilor unora dintre lucrările sale, să persevereze a-l gândi pe acesta ca pe un scriitor religios. Decodificarea constituie însă doar forma preliminară a comprehensiunii şi interpretării unei opere literare. Universul imaginar (diegeza) impune abordarea dintr-o perspectivă hermeneutică globală de descifrare a sensurilor generice, a semnificaţiilor concrete şi a înţelesurilor specifice generate de text. Fundamentată pe o semantică romanescă echilibrată, lectura onestă a cărţii de faţă ne instalează în perimetrul larg al spiritualităţii, al tradiţiei, al culturii rurale, al obiceiurilor şi al gândirii ţărăneşti actuale. Fondul de adâncime al romanului îl reprezintă spiritualul. Pe suprafaţa discursivă, această profunzime este derivată în subiecte convergent grave şi revelator împovărate de tematizarea unor idei, sentimente şi emoţii de rezonanţă general umană. Per ansamblu, din integrarea comportamentelor şi conduitelor iese în relief o înţelepciune practică, un fel de utilă filosofie pentru a putea gândi satul contemporan ca pe un loc unde cineva ar putea trăi.

Romanul se structurează pe două planuri: un plan al vieţii la ţară şi un altul al experienţei unui pelerinaj în Ţara Sfântă. Dacă în primul predomină narativul, în cel secund proeminenţă are descriptivul. Imaginarului decriptabil, fixat temeinic în localitatea Rudari, îi corespunde în al doilea plan un periplu palpabil şi repetabil la locurile sfinte. Cele două planuri stau în antiteză şi ca registru stilistic: pe de o parte, o naraţiune atentă la nuanţele psihologice ale interacţiunii sociale, pe de alta, un reportaj ce nu pierde mulţi paşi din cei care se cer a fi marcaţi într-un ghid turistic. Concordanţa, integrarea şi convergenţa acestora o dă cerul înalt al spiritualităţii şi omenescului, al împăcării sub cele două forme ale sale: împăcarea cu ceilalţi şi împăcarea cu sine. Împăcarea cu ceilalţi este examinată în construcţia socială. Aici se impune onorarea unor exigenţe de a explicita temeiurile, de a justifica poziţiile şi de a fi autoconsistent (consecvent cu opiniile şi acţiunile performante). Mecanismul principal de funcţionare a epicului îl constituie ruptura urmată de împăcare.

Centrul lumii romaneşti se află în comuna Rudari, situată la 10 km de oraşul Coveia. Vasile Geambaşu şi Ioana Magură, locuitori ai satului, studenţi în Coveia, sunt prieteni şi au plănuit să se căsătorească în toamnă. Acum, în a doua zi de după Rusalii, ei se întâlnesc. Intenţia lui Vasile este să meargă să vadă filmul „Gladiatorul” la cinema „Patria” în Coveia. El însă cedează solicitării Ioanei de a merge la ea acasă. Ritualic, trece cu ea în braţe pragul casei, am zice că imaginar consumă astfel căsătoria. Totodată, derutat, Vasile evaluează că ar înţelege cum într-o femeie stau îngemănate o vrăjitoare şi o prostituată. Interesată de părerea lui în ce o priveşte, Ioana află că el o consideră serioasă şi că este fascinat de frumuseţea ei şi de modul cum vorbeşte. Crede că descoperă la ea „un har” (p. 12). După ce iniţial înclinase să-i cedeze lui Vasile, ba chiar îl ispitise, îi făcuse avansuri evidente, Ioana îşi modifică brusc planul. Arată că a avut o „pornire necugetată” şi că îşi reproşează tendinţa de a cădea în păcatul desfrânării. Îi mărturiseşte că de 10 luni merge la slujbă la biserică. În paralel, ea îşi aminteşte că peste două zile va pleca într-un pelerinaj în Ţara Sfântă şi ia „hotărârea să-şi păstreze virginitatea”. Lui Vasile îi spune: „Gata, punem stop desfrânării şi te rog să mergem”. Aceasta este ruptura.

De aici romanul porneşte pe două direcţii. Ioana Magură pleacă în pelerinaj şi odată cu aceasta este antrenată descrierea locurilor sfinte: Ierusalim, Sfântul Mormânt, Muntele Tabor, Nazaret, Biserica Buneivestiri etc. În subsidiar, pelerinajul devine pentru Ioana o cale de acces la misterele spirituale ale credinţei. Alături de ea, pe itinerariul definitivării unor certitudini spirituale se află preotul Daniel Arvatu. Cei doi se îndrăgostesc şi la înapoierea în Coveia decid să se căsătorească. Ioana ajunge, astfel, un om împăcat cu sine prin credinţă.

Pe de altă parte, atenţia epică se concentrează pe întâmplări de rezonanţă în Rudari. Situaţii cu conţinut revelator pentru mentalitatea, principiile, valorile şi acţiunile oamenilor satului actual sunt aşezate la baza unei psihologii duale. Se conturează mai întâi psihologii individuale, caracteristice personajelor. Totodată, se desprinde o psihologie a satului, modelată de ideea de „gura lumii”, de ce zice lumea.

Ambele forme de investigare ne arată oameni care pun întrebări şi îşi pun întrebări. Întrebările şi acţiunile duc la rupturi, întrebările şi acţiunile aduc împăcarea. Personajele lui Constantin Pădureanu sunt fiinţe interogative şi fiinţe iertătoare. Fundamentele lor culturale sunt tradiţionale, spiritualitatea lor este totalmente ţărănească. Tinerii trăiesc tradiţia alături de părinţii lor. Istoria contemporană intră cu greu în Rudari. Acest lucru face ca localitatea să-şi păstreze specificul. Identitatea satului provine în mare din ceea ce se ridică la nivel de întreg din expresia existenţială a părţilor. Familia, care se constituie într-o lentilă de comprehensiune, este familia Scarlat. Lisandru Scarlat are doi fii, pe Pavel şi pe Tudor. Acum văduv, Lisandru îşi regăseşte iubirea din tinereţe, pe Lucreţia Doşcă, văduvă şi ea. Doreşte s-o aducă la el acasă, dar Pavel se împotriveşte şi are loc o ruptură între ei: Lisandru se mută la Lucreţia. „Mare lucru să ai încredere în oameni”, reflectă Lisandru după ce-şi rememorează viaţa. Este fericit cu Lucreţia doar o noapte: „Dimineaţa, Lisandru Scarlat muri”. Lisandru moare împăcat.

Pavel Scarlat are o fiică, Ileana, şi un fiu, Radu. După ce este părăsit de Ioana Măgură, Vasile Geambaşu are o relaţie cu Ileana Scarlat. Aceasta rămâne gravidă, iar el refuză s-o ia de soţie. Ruptura este urmată de o împăcare. Finalmente, cei doi se căsătoresc.

Tudor Scarlat (căsătorit cu Ioana) are o fiică, Florina. Aceasta este prietenă cu George Paraschiv şi intenţionează să se căsătorească. Este violată de trei puşcăriaşi, iar George nu mai vine în peţit. Are loc ruptura. Ulterior, lucrurile se aplanează, tinerii se împacă şi părinţii dau semne că acceptă împăcarea.

Acelaşi mecanism al rupturii-împăcării îl regăsim şi în alte tipuri de relaţionare decât cea erotică: în împărţirea pământurilor, în ideatica politică, la revenirea din străinătate etc. Mărin Croitoru îi spune Georgetei Cioroianu (sora Ioanei Scarlat): „Vreau să mă împac cu taica, mă duc la el acum” (p. 150). Vasile Geambaşu se bate cu fratele Ilenei, Radu Scarlat; apoi se întâlnesc cu bucurie: „De parcă nu se întâmplase nimic (...) uitaseră bătaia şi ura” (p. 158). În raport cu satul, oamenii trăiesc un timp rapid: „timpul trecea repede” (p. 107); de aceea, ei se ceartă şi se împacă rapid.

Una dintre realizările notabile ale romanului o reprezintă fixarea epică a unei lumi aşezată în principii, valori şi obiceiuri tradiţionale: iertarea, încrederea, înţelegerea, onoarea şi împăcarea. Observaţia prozatorului se îndreaptă spre un univers în care se poate trăi şi în care viaţa are un ritm pe care eroii îl percep drept accesibil şi suportabil.

Sunt incontestabile autenticitatea inspiraţiei, capacitatea lui Constantin Pădureanu de a adapta registrul stilistic la profilul personajului şi abilitatea de a da contur intelectual trăirilor emoţionale. Acestea fac din Ierusalimul împăcării un roman remarcabil, transmiţând un mesaj de seninătate meditativă şi de acceptare a lumii acesteia ca fiind cea mai bună dintre cele posibile.