Deconstrucție și reconstrucție dialectică la Ștefan Lupașcu

În general se consideră că scopul principal al ştiinţelor şi al filosofiei este cunoaşterea realităţii. În acest sens, filosofia îşi propune în special identificarea temeiurilor realităţii, a principiilor care stau la baza existenţei şi care fac posibilă cunoaşterea. Una dintre presupoziţiile demersului filosofic şi ştiinţific este că realitatea este cognoscibilă, deoarece are o natură similară cu a gândirii noastre, astfel omul având acces la realitate. În cunoaşterea realităţii omul de ştiinţă pleacă de la o anumită logică ce stabileşte principiile de bază ale gândirii şi ale cunoaşterii în general. Pentru finalizarea demersului cognitiv el are încredere fie că poate adapta, prin cunoaştere realitatea la această logică, fie are uneori pretenţia că această logică urmează structurile realităţii. Mai bine de două milenii s-a considerat că o asemenea logică ce poate constitui baza cunoaşterii umane, în genere, este cea aristotelică. Aceasta este o logică a noncontradicţiei, a identităţii, a imuabilităţii, iar ontologia care pleacă din aceasta pretinde că realitatea se mulează pe această logică. Dar dacă realitatea nu are o structură logică în sensul logicii aristotelice? Dacă universul este contradictoriu?

Asemenea întrebări l-au frământat pe filosoful francez de origine română Ştefan Lupaşcu, care, pornind de la ele, a încercat o deconstrucţie a filosofiei şi a logicii tradiţionale de tip aristotelic, dar şi o reconstrucţie, având ca punct de plecare acceptarea contradicţiei ca principiu logic şi ontologic. Acest demers, totodată original şi provocator, face obiectul tezei de doctorat a doamnei Maria Michiduţă, publicată la editura Aius în 2011. Lucrarea, cu titlul Dualismul antagonist. Deconstrucţie şi reconstrucţie dialectică la Ştefan Lupaşcu, îşi propune să ne ofere atât o viziune de ansamblu asupra gândirii lupasciene, dar şi posibilitatea de a urmări articulaţiile unei gândiri originale, de multe ori neînţelese şi din acest motiv greu de acceptat de comunitatea academică. În acest sens, motivele declarate încă de la început ale lucrării sunt: 1) „soliditatea şi coerenţa amplei reconstrucţii filosofice întreprinse de Lupaşcu într-o epocă a deconstrucţiilor postmoderne” şi 2) „impactul nejustificat de redus pe care îl are opera sa în mediul filosofic academic”. (p.10) În ceea ce priveşte receptarea operei, autoarea admite că, deşi nu a fost ignorat, Lupaşcu a fost subapreciat atât în mediul academic francez, cât şi în cel românesc (cu toate că este ales post-mortem membru al Academiei Române în 1991). Faptul că nu a fost ignorat este atestat şi de numeroasele studii şi simpozioane care i-au fost dedicate atât în Franţa, dar mai ales în România. Ceea ce presupun că vrea să spună de fapt autoarea este că, în ciuda receptării sale deseori favorabile, Lupaşcu nu se bucură de locul binemeritat în mediul filosofic academic în sensul că ideile sale, deşi adesea discutate, nu constituie încă puncte de plecare pentru construcţii filosofice mai ample. Personal consider că valoarea unei filosofii se vede în cele din urmă în ceea ce au făcut alţii pornind de la ideile emise, când acele idei sunt puse la lucru, având astfel şansa de a deveni fapte. Dar poate că pentru a căpăta valoare în acest sens, gândirea unui filosof are nevoie de o încercare temeinică de a-i evidenţia discursivitatea şi coerenţa, de a o face inteligibilă într-un sens superior, oferindu-i în acest fel o deschide către practică. Îmi permit în acest context să apreciez că volumul doamnei Michiduţă are şansa de a reprezenta o asemenea lucrare.

Îmi voi argumenta această opinie urmărind pe scurt modul în care este concepută şi realizată lucrarea care face obiectul recenziei de faţă. Pentru a evidenţia originalitatea gândirii lui Lupaşcu, autoarea are în vedere două momente: cel al deconstrucţiei (cap. I) şi al reconstrucţiei filosofice (cap. II-V), ambele având în centru conceptul de dualism antagonist. Se poate observa cu uşurinţă o simetrie între momentul deconstructiv şi cel reconstructiv, deoarece ambele pleacă de la logică pentru a se prelungi apoi la nivel ontologic, epistemologic şi etic. Deconstrucţia este mai întâi logică, fundamentându-se pe raţionalitatea contradicţiei, apoi ontologică, anticipând semnificaţia existenţei ca nefiinţă, epistemologică, susţinând un neoraţionalism dialectic şi în cele din urmă etică, luând forma unui anti-reducţionism moral. Este de semnalat faptul că deconstrucţia pe care o face Lupaşcu nu este similară celei pe care o fac filosofii postmodernişti, deoarece scopul demersului său este în realitate unul constructiv. Putem spune că în timp ce postmoderniştii au încercat să deconstruiască filosofia, observând caracterul contradictoriu al realităţii, lipsa de temei a acesteia, Lupaşcu a încercat să reconstruiască filosofia întemeind-o tocmai pe caracterul contradictoriu al realităţii. Conceptul cheie al acestei deconstrucţii care ascunde intenţii constructive este la Lupaşcu acela de dualism antagonist. Pentru a-l fundamenta, acesta porneşte de la datele fizicii cuantice „reuşind să elaboreze o adevărată metafizică a potenţialităţii”. (p.53) Noutatea acestui dualism este că nu are loc între entităţi de naturi diferite date odată pentru totdeauna, deci că nu este o opoziţie statică, ci se manifestă între dinamisme, între actualizare şi potenţializare, între omogenizare şi eterogenizare. Dinamismele acestea nu sunt contrarii, ci contradictorii şi mai mult, contradicţia lupasciană nu se află în căutarea „unui al treilea termen hegelian”, a unei sinteze, care să depăşească astfel contradicţia. Dimpotrivă „războiul este continuu, nu caută şi nici nu poate căuta pacea”. (p.53)

Etapa deconstructivă a gândirii lupasciene nu este, după cum spuneam, scop în sine, ea are doar rolul de a stabili terenul pentru o reconstrucţie. Deconstrucţia este cu atât mai necesară, în opinia autoarei, cu cât „altminteri catedrala filosofiei risca să se transforme într-un vast castel de cărţi de joc”. (p.10) Lupaşcu îşi asumă sarcina ca, pe această bază dinamică oferită de dualismul antagonist, să procedeze la o veritabilă reconstrucţie filosofică.

Trebuie remarcată noutatea şi originalitatea unui asemenea demers, dar şi responsabilitatea pe care o asumă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât opinia general acceptată este că universul nu este contradictoriu, că el urmează legi imuabile, implacabile, eterne. Şi chiar dacă au existat îndoieli cu privire la coerenţa gândirii şi acţiunii umane, logica aristotelică a rămas un etalon al gândirii corecte. Însă, unele „descoperiri” ştiinţifice ale secolului XX confirmă îndoielile lui Lupaşcu. În fizică se impune mecanica cuantică ce postulează că realitatea subatomică se bazează pe principii de incertitudine. Pentru a explica fenomenele cuantice, este nevoie de o altă logică, non-aristotelică, menită să facă posibilă această realitate contradictorie. Lupaşcu propune în acest sens o logică dinamică a contradictoriului. Este dinamică, deoarece se vrea o dialectică a energiei şi a contradictoriului, întrucât „postulează contradicţia relativă ireductibilă ca fiind imanentă energiei şi constituind liantul care uneşte dinamisme energetice antagoniste în sisteme”. (p.11) Comparând logica lupasciană cu cea aristotelică, autoarea ajunge la concluzia că ultima este una particulară, o teorie închisă, cu disponibilităţi limitate, care lasă deschisă posibilitatea unei logici mai generale. O astfel de logică, cerută imperios de fizica cuantică, poate fi logica dinamică a contradictoriului, care are şansele de a deveni un „Novum organum” al secolului XX (p.70).

Reconstrucţia ontologică (analizată în cap. III) este poate cea care dă gândirii lupasciene un pronunţat caracter atipic. Dacă o logică bazată pe contradicţie, cu tot caracterul ei şocant pentru unii, poate fi susţinută de ipoteze desprinse din ştiinţa contemporană, mi se pare mult mai dificilă sarcina de a justifica ideea că afectivitatea este singurul dat cu adevărat ontologic. Autoarea semnalează faptul că ontologia lupasciană se desfăşoară pe două planuri distincte: „unul al existenţei, sau al logicului, caracterizat de devenire, celălalt al fiinţei în sine şi pentru sine, al datului afectiv” (p.111). În încercarea de a evidenţia reconstrucţia ontologică operată de Lupaşcu, capitolul dedicat acestei teme a fost structurat în trei părţi: una având ca obiect energia, a cărei triplă dialectică face posibilă (co)existenţa a trei materii: (macro)fizică, biologică şi cuantică (psihică), alta care abordează devenirea din perspectiva unei posibile metafizici a potenţialităţii şi o a treia care tratează afectivitatea în calitate de dat ontologic.

Reconstrucţia epistemologică (cap. IV) vizînd existenţa este analizată tot pornind de la implicaţiile mecanicii cuantice. După cum ştim, una dintre acestea este cea privind interacţiunea dintre observator şi entitatea observată, ce se datorează faptului că orice operaţie de măsurare a unei entităţi cuantice provoacă o modificare a acelor parametri, determinând o imprecizie descrisă de relaţiile lui Heisenberg. În aceste condiţii, Lupaşcu şi-a pus problema cum este posibil ca această nedeterminare să se manifeste doar la nivelul cuantic, în timp ce la nivel macroscopic se poate elimina aportul celui care măsoară. Răspunsul arată şi originalitatea gândirii sale: trebuie să distingem între două tipuri de nedeterminări: una datorată mijloacelor de măsurare, care sunt perfectibile, şi alta datorată coexistenţei inevitabile a unui obiect şi a unui subiect care se perturbă unul pe altul (p. 232). Primei nedeterminări i se asociază o eroare accidentală, care poate fi eliminată, iar celeilalte o eroare esenţială, care este ireductibilă. Aceasta din urmă poartă marca interacţiunii subiect-obiect şi face ca orice lege a naturii să aibă un caracter statistic, fără a înceta să furnizeze o cunoaştere completă. Reconstrucţia epistemologică acceptă, deci, ideea că subiectul cunoscător este parte a existenţei şi nu se poate detaşa de aceasta pentru a atinge idealul clasic al obiectivităţii (p.12).

Ultimul capitol este consacrat reconstrucţiei etice, privită ca o întregire practică a nucleului teoretic constituit de logica dinamică a contradictoriului. În consecinţă, avem de-a face cu o etică aşezată pe baze dinamice, „în care Binele reprezintă conştientizarea contradicţiei, iar acţiunea morală transcenderea acesteia” (p.12). Trebuie semnalat că, deşi este considerată ca fiind partea cea mai vulnerabilă a reconstrucţiei sale filosofice, etica lui Lupaşcu arată intenţia acestuia de a semnala că raportarea practică a omului la realitate o precede pe cea speculativă.

Putem observa că încercarea asumată de doamna Maria Michiduţă în această lucrare de a „reliefa noutatea veritabilei reconstrucţii dialectice pe care o realizează Ştefan Lupaşcu, simultan cu o deconstrucţie radicală a filosofiei tradiţionale” (p.268), poate fi înţeleasă şi ca o veritabilă reconstrucţie a gândirii filosofului francez de origine română. Parcurgând cele patru capitole ale cărţii, putem fi martorii unui demers reconstitutiv cu scopul declarat de a revendica pentru Lupaşcu un loc binemeritat în filosofia contemporană, dar şi unul intuit de a deschide noi posibilităţi de cercetare a operei acestuia şi de utilizare a unora dintre ideile sale ca baze pentru noi construcţii filosofice.