Poemele reflexive din a doua carte de poezie a lui Valeriu Grigorie, La început ce uşor mă bucuram că exist, sunt notaţii sacadate şi concise ale unor evenimente interiorizate sau proiectate în imaginar. Peisajul de gânduri al volumului prinde elemente existenţiale şi contribuie la schiţarea unei situaţii lirice recognoscibile. Cadrul de înţelegere a lirismului îl constituie existenţa, viaţa în sens larg. Eul liric se dedublează: trăieşte şi intelectualizează. În situaţia lirică instaurată, postura de bază este aceea de a fi om generic. Fiecare experienţă reprezintă o lecţie învăţată şi implică un beneficiu pentru ceea ce urmează să vină. Pentru viaţa imperfectă, pentru existenţa nudă şi primară nu există un manual, aşa ceva nu se predă la şcoală. Prima fericire a acestei lirici este chiar constatarea purei, simplei şi inexorabilei lupte a existenţei: „Mă lupt să trăiesc, mă lupt să exist/ La început ce uşor mă bucuram că exist./ Voi pleca nedefinit în eter./ Viaţa este singura cale spre cer.” (La început ce uşor mă bucuram că exist). Acelaşi memorabil vers îl regăsim şi
într-un alt poem remarcabil: „chiar dacă viaţa/ te-a îmbulzit/ dintr-un colţ de ring/ lovindu-te cu pumni de oţel/ să nu uiţi niciodată/ că viaţa e singura cale spre cer” (Calea spre cer).

Între oamenii din spaţiul liric se delimitează câteva figuri. Mai întâi se individualizează poetul: „niciun om nu este mai om/ decât poetul” (Oameni şi poeţi). Actorii „sunt cei mai iubiţi oameni/ ce îmbătrânesc frumos/ odată cu noi” (Actorii). Pe de altă parte, se diferenţiază figurile de repudiat, „oamenii fără substanţă” şi politicienii: „s-au deschis porţile/ oamenii fără substanţă/ reuşesc să pătrundă/ nu se tem de nimic/ poate doar de moarte” (S-au deschis porţile); „a venit vremea/ să fii prost/ ne spune un politician/ cu capul în formă de triunghi” (Moda politică). Omul generic „se crede centrul/ universului” (Centrul); în plus, „fiecare om/ crede că merită/ mai mult decât crede” (Mai mult). Între oameni, eul liric se simte singur, neputincios şi izolat. De aceea, el trebuie neapărat să lupte: „stai pe margine/ şi priveşti neputincios/ lupta dintre bine şi rău/ răul va învinge întotdeauna/ pentru că luptă cu toate armele invizibile/ binele speră/ că vă va convinge/ că a lupta înseamnă/ a învinge” (A lupta înseamnă a învinge).

Poezia acestui volum face vizibil faptul că Valeriu Grigorie este capabil să provoace, să găsească şi să valorifice energia inspiraţiei. Pe suprafaţa textului nu sunt detectabile icneli sau elemente inspiraţionale artificiale. Deja în mare parte stăpân pe propria inspiraţie, Valeriu Grigorie se străduieşte să-şi contureze un univers liric coeziv, apt să dea coerenţă insurecţiei inspiraţionale. Emoţiile, neliniştile, sentimentele negative, interogaţiile, nostalgiile, melancoliile şi reflecţiile sunt populate cu semnificaţii lirice şi direcţionate spre crearea unei stări poetice cu efect estetic. În acest demers liric, spre meritul poetului, nu survine vreo ruptură în cadrul senzaţiei de naturaleţe. Mai exact, nu se lasă impresia de artificiu. Avem de a face cu un lirism disciplinat şi controlat. Rareori luciditatea este luată prizonieră de vis, reverie sau coşmar. Un indiciu al disciplinei interne a lirismului îl constituie faptul că, în treacăt fie spus, volumul include exact 50 de poeme. În timp ce universul liric se conturează pas cu pas, în paralel se stabilizează şi tematica. Dintre marile teme ale liricii, în acest volum apar mai pregnant iubirea şi viaţa. Nuclee sporadice de problematizare lirică ne dau speranţa că, prin dezvoltarea lor şi prin generarea altora, poezia lui Valeriu Grigorie se va consolida valoric. Rămâne ca, odată cu amplificarea prin lectură a background-ului de cultură poetică şi odată cu îmbogăţirea arsenalului de tehnică poetică, să aibă loc în lirica lui Valeriu Grigorie o creştere de nivel, de la nivelul axiologic onorabil la nivelul meritoriu, notabil. Poet tânăr, Valeriu Grigorie ne apare, după poezia din volumul de faţă, drept un poet promiţător.