Prin volumul Moartea prematură a unei veri (Editura ALTIP, Alba Iulia, 2010), poetul Flaviu George Predescu ajunge să-şi definitiveze un univers existenţial-poetic ce-i dă un profil recognoscibil. În plus, modul de raportare a eului poetic la materia inspiraţiei şi la imaginarul integrativ capătă o deschidere din ce în ce mai amplă. Pe cât mai mult se conturează un univers, cu atât mai mult se diversifică gândirea lui de către spiritul creator. Articularea unui spaţiu poetic personal şi modificarea permanentă a perspectivei sunt cele două realizări importante ale plachetei. Poetul evită astfel repetarea şi manierismul.

Coerenţa mişcării lirice face ca poeziile să apară ca substructuri ale unui poem integrator. Cu alte cuvinte, volumul are şi coeziune: poeziile se articulează ca noduri ale unei eşarfe lirice bine definite. Mecanismul ideatic este unul al întrebărilor care mor chiar prin răspunsul primit. Vara este modelul răspunsului. În ea se maturizează şi se liniştesc neîncrederea, suspiciunea şi îndoiala. Odată ce ai înţeles vara, poate să se producă – să moară mai devreme. Întrebarea, incertitudinea şi neînţelesul fie amână, fie provin, fie fac ca vara să vină inutil. Vara poate fi prevenită prin scrisorile ce nu primesc răspuns, adică rămân întrebări. În răspuns toate posibilităţile se epuizează: orice „poate” devine neputinţă. Salvarea constă în a păstra incertitudinea şi a admite că ceva rămâne ascuns. Nu spunea oare M. Heidegger că adevărul înseamnă starea de neascundere? Marea speranţă a eului liric este să nu înţeleagă sau să înţeleagă greşit „moartea prematură” a unui răspuns de neacceptat: „Ţi-am scris astăzi trei rânduri/Nici nu ştiu dacă aştept răspuns/Nici nu ştiu ce mi-ai putea răspunde/Orele în care ne vorbeam s-au scurs/Poate vara alte ore ascunde/Dacă nu, voi merge mai departe/Nemaicăutând să înţeleg” („Întrebări”).

Lumea poetului Flaviu George Predescu este una a interogaţiei. Spiritul creator se află prins în existenţă ca într-un fraged contur de lucrări nesigure, alunecoase şi incontrolabile. Felul său de a trăi este rezultanta unei opţiuni capitale. Într-un mediu al întrebărilor, marea problemă nu o reprezintă inteligenţa de a suporta incertitudinea, ci aceea de a decide în acest sens. Resimţind cosmosul ca populat de prejudecăţi legitime, eul liric optează irevocabil: „Am ales.../Căutarea în incertitudine” („Prejudecăţi justificate”). Alegerea de a căuta în incertitudine constituie o revenire la chestionarea universului pentru un alt timp. Faptul perceperii incertitudinii prezentului se proiectează în viitor sub unul dintre aspectele sale praxiologice de bază, lipsa de control: „Incontrolabilul viitor / Incontrolabila iubire / Incontrolabilele gânduri” („Fără control”). Întrebările fundamentale sunt de ordin cogitativ (cele referitoare la gânduri) sau de nuanţă emoţională (cele privitoare la sentimente): „Sunt gânduri şi griji” („O spusă”). Nesiguranţa, incertitudinea şi îndoiala nu pot avea soluţii definitive. Ieşirea din obscuritatea acestora se poate face prin amânare, prin refugiul în amintire sau prin concesii: „Amânăm o iniţiativă/ (...)/ Amânăm din motive de imagine” („Amânări”); „N-am să mă apăr/De amintirile tale” („Amintirile tale”); „Uneori, ca lumea să poată merge înainte/Trebuie să ne lăsăm minţiţi/Să luăm lucrurile aşa cum sunt/Pentru ca spectacolul să poată fi jucat/Fără întrerupere...” („Concesie”).

Trebuie spus că ieşirea din incertitudine nu este doar o experienţă existenţial-cognitivă, ci o alocare de timp. Experienţa ia din viaţă. Modul de a fi al spiritului este permanenta căutare, sub formă de experienţă, simţiri, întrebare: „Căutăm libertatea”(„Căutări”), „Diferenţa între mine şi «mine»/Cel de ieri şi cel din secunda asta” („Experienţă”); „Mă întreb din noianul de spuse/Cine pe cine răneşte” („Întrebări”). Drumul căutării dă întotdeauna în incertitudine. O dată şi o dată cunoscutul se învecinează cu necunoscutul. În viaţă, căutarea are loc din convingerea că există situaţii ce nu se rezolvă de la sine: „Unele lucruri nu se vor rezolva de la sine/Va fi nevoie să îngrijim, să semănăm/Dar înainte de toate/Să smulgem buruienile amare/Unele lucruri, în mod sigur,/Nu se vor rezolva de la sine” („Nu de la sine”). Dincolo de soluţia intervenţiei, de aceea a răspunsului, există resemnarea şi rugăciunea: „Cred că, într-un fel,/Resemnarea mi-a fost vindecare” („Resemnare”); „Aş vrea ca boala asta/Să fie un blestem/pe care să-l zdrobesc prin rugăciune” („Tămăduirea”). Nu există nicio rezolvare definitivă. Întotdeauna vor rămâne temeri, nelinişti şi răzgândiri. „Mi-e teamă de răzgândiri/De neuitare/De sentimente care nu se schimbă/Mi-e teamă de slăbiciune/Şi neputinţă” („Temeri”).

Vara nu este doar un simplu răspuns, ea poate fi chiar răspunsul final, acela al nostalgiei intelectualizate: „A fost cândva o vară curată/Pe o pagină a sufletului meu va scrie/Zâmbind amar, caut să îmi revendic/Jumătate de fotografie” („Cortina”); „Iubesc această scrisoare a verii” („Dor de Ardeal”); „Ce îmi vei aduce vară?” („Vara responsabilă”).

În moartea prematură a verii stau „frici şi incertitudini” („Întunecate dimineţi de ianuarie”). Lectură reconfortantă, cartea inscripţionează figura unui eu liric lucid prins în ţesătura întrebărilor generate de două impulsuri de nereprimat: cunoaşterea lumii şi cunoaşterea de sine în situaţii de înaltă încărcătură emoţională (despărţire, tristeţe, amărăciune şi singurătate). Mesajul principal este determinarea demnă în a trăi incertitudinea şi temerile, „în aerul rece/Al istoriei” („Boiştea”).