| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Roxana SicoeTireapaşi o fiara sălbatică pe cheiuri mersul acesta se trezeşte mai singur ca oricând neatent la ce se ţine aproape, incapabil să pipăie depărtarea înaintează abulic odată cu defrişarea trotuarelor: el e organul rudimentar al parisului şi copcea cangrenei dintr-un plămân al cărui felcer neîndemânatic murise în operaţie sau noaptea se aciuează pe străzi lăturalnice în faţa lui femeile îi îmbălsămează ghiocul din tălpi cu bătrâna lor disperare, un diavol îşi pierde colţii în pantoful său stâng câteodată direcţia îl bifurcă scopul îl păstoreşte perfid ca licuricii nebuni spre felinare o mână îl trage către armata de sfinţi varicoşi oriunde te-ntorci mersul acesta îţi fuge de sub picioare întortocheat caldarâm tu respiri holograme de bestii astmatice, urina şi viaţa sclipesc pe ziduri, mai-marii lumii au adormit gri, apa asfixiază imperii cu mănuşa Vaal bolind prin orbite puterea topeşte mileniile adună în tine armatele asasinează mesenii de la banchet: bucată de om mai sărată ca una de leopard totul se scurge prin ochiul pătrat; şi picioarele noastre cimentate. rochia îţi foşneşte un animal de p(a)radă pentru seducţia cu parfumul kalaşnicov cuvintele tale asociază şi penetrează creierul mic al poporului sfânta lui libertate până când tatăl sparge televizorul. atunci iei omul, îl pui în fereastră, pe el scarifici adevărul atât de atent încât nu vezi copiii ce-i suflă în gură cocoloaşele de hârtie pe care se strânge o altă poveste: cum înnoptează aceste simple miracole nu ştiu în ce să cred planezi deasupra oraşului iarba de bitum împinge uşa metal lăbărţează privirile sub creionul dermatograf le întoarce la micile stampe colorate prin labirintul acneic tristeţe de blugi sfâşiaţi; ei trăiesc în lume, tu în Farsala ca un scooter bolid cu roţile sparte când te-am cunoscut agăţai perdele acum ai început să le zideşti când te-am cunoscut mângâiai larve pe întuneric acum bei soarele dizolvat într-o frumuseţe neagră stai foarte departe de mine ezitând în faţa vitrinelor şi spui NU cu toată puterea nehotărârii iar seara (dar nimeni nu vede) îţi demachiezi cu multă apă sufletul arta conversaţiei culeg doi prieteni de ploaie îi duc acasă mâinile lor îmi amintesc de lucruri vechi bâjbâite. am ajuns într-un loc fără istorie urăsc liniştea din dulapuri iarba neveştejită golul din ceştile pline cu ceai puritatea mea dărăpănată ei mă ascultă fără să mă vadă beau ceaiul fără să îl atingă până când la masă rămâne o umbră ce rumegă aerul umed între nări balada degetelor mari orele picură strivind gândacii din camionul cu praf unde luăm scalpul nopţii şi ne visăm globulele negre din sângele ei; stive de braţe de gambe stau pregătite pentru construcţia tavernei din subterană acolo se-mbată şoferii acestui miros de cauciuc pe care turiştii îl cred înflorirea deşertului şi-l inspiră luxos şiruri de ochi de sexe călătoresc în dosul lozincilor ejaculate pe bulevarde îndepărtate unde mâinile lor masturbatoare şi uriaşe ne ţin suspendaţi de viaţă totuşi câteva zile apoi strecoară o fisă în buldozerul automat ce defrişează pădurea de capilare chircind arborii gemeni într-o burtă din fier; trandafirul lichid dintre dinţi înfige-l în cel de sub tine, în cel de deasupra şi măcar numără câţi dintre noi se vor naşte astăzi prin gura morţii curăţenia din sâmbăta asta oboseala e semnul îşi spune şi încetează să bată. descoperă uşa lichefiată literele din apă sparte împrejur cercul de oameni necunoscuţi cărora imaginea le crestează privirea ei o iau, ei o duc într-o grădină de ochi cu gene unde plantează coapse şi buze pulpoase retina lor sapă în ascunzişuri mătăsoase o autostradă pe inundă singurătatea rostogolind roţi zimţate până când sufletul se deschide ca un pântec păstos, absoarbe seminţe de răutate acum degeaba deretici în tine sârguincios şi-aduni de prin colţuri făraşe cu vid făraşe cu vid. Faforo ce stăruie pe faţa mea cu gânduri explodate : inscripţii pe calota deşertului pagini din şerpii savanei bolile africii băltesc târzii lângă copilul soldat. el avansează prin paradisul haşişului strângând sub axilă jucăria ucigătoare pe care i-am oferit-o la a zecea aniversare sunt tigrul european pe urmele lui. eu făcut din o mie de ambalaje tranziţionale, el întreg hămesit departe îl privesc dintr-o realitate lăfăită în bibliotecă şi stau concentrându-mă să îmi prind mica statuie neagră plastificată de chei. botanistul rendez-vous în grădina de iarnă te-aştept sădită printre coloane- o anomalie botanică dependentă de aerul pietruit, tu ai palme uscate, eu sucul verde şopârlesc îi vei găsi o utilitate înainte să-l verşi (eroarea hazardului!) pe epiderma imaculată holbându-te la imaginara lui consistenţă ce se prelinge dincolo de tine până când te îndrăgosteşti mă iei mă plantezi în mijlocul camerei tale noapte-zi îngraşă-mi pământul cu spumele cerebrale această ecloziune sufocă singura fereastră iar tu orbit de ascuţişul frunzelor te răstigneşti pe drumul vegetal suferi cu dinţii transformaţi în canava pe care-au apărut motivele florale te întinzi- un petic pe tulpina plantei ucigaşe care te-ncolăceşte şi îţi vorbeşte: o, yorik, ce-i cu tine, yorik? pass oameni ce trec şi-ţi aruncă în ochi firmiturile milei, nu mai suportă aceste tălpi zgomotoase pe care ai strâns noroiul pământului uitând să îl razi la apus când valiza te mână să-ncerci indiferenta memorie a clanţelor ponosite ori să zgâlţâi în noi datoria de bunătate. ai obosit sub strada cu mirosuri lungi cuibărit în flotirul murdar neîncetat povestea rapid bicoloră afumată în minutarul societăţii unde cei mulţi cu tine laolaltă au preparat neargă şi albă ratarea, iar ea te face mărunt te învaţă să îţi legi ochii să-ţi aranjezi căluşul în gură să-i primeşti maiestuoasa bolborolseală până la descărnarea din care sorbim în mijlocul cinei liniştite fără a clipi te mira lentoarea cât de încet şi mereu se aştern straturi de var arzător pe clădirea cea veche mascând harta fisurilor care ţi-ar indica un loc neaşteptat poate o masă întinsă cu un buchet de prieteni sau o faleză măreaţă împlântându-ţi curajul în sânge oricum te găseşti singur. iar craniul gol duhnind a alcool nu e decât o moştenire desfrânată; ea te şterge de valuri inexplicabile. în timp ce continui să urci pe linia dreaptă non-aderentă a zidului printre atmosfere ca înotătorul ce se-mbrânceşte la suprafaţă respirând esenţa adâncurilor şi iese viu dar fără de sine |