Structura literară analizată, obiectivele critice atinse, sensibilitatea estetică perfecţionată prin cultivare, raţionalizare şi conceptualizare, toate aceste operaţii dau o rezultantă, care este înţelegerea operei. Mulţi văd în înţelegere o «metodă», un «procedeu» critic oarecare. În realitate, ea este o concluzie, un rezultat final, o sinteză hotărâtoare. În critică, totul converge spre înţelegere. Scriitorii se plâng că nu sunt «înţeleşi», inovatorii de orice speţă, la fel. Critica se simte chemată să-i «înţeleagă», să le facă la toţi dreptate. Şi dacă este adevărat, cum spune un gând atribuit lui Virgiliu, reluat de Remy de Gourmont, că «te plictiseşti de toate în afară de a înţelege», critica devine atunci poate cea mai specific şi mai profund umană dintre activităţile intelectuale. În faţa sa se deschide câmpul imens al înţelegerii infinite. În acest punct, critica are cele mai mari şanse să atingă adevărata înţelepciune. Ramuri, Serie nouă, Anul V, nr. 3, 15 martie 1968