Scrisori siciliene, 1

Încredinþez tiparului o parte a corespondenþei mele cu profesorul universitar Nicola Di Girolamo, autorul unor apreciate eseuri despre Montagne ºi Pascal, povestitor rafinat: Sufletul Domnului ºi lucrurile cui i se cuvin, Ed. Prometheus, Milano, 1997, Ultima feudã ºi alte povestiri, 1998, la aceeaºi editurã, romancier, Varºovia, dus ºi întors, Prometheus, 1998, polemist de temut ºi critic literar apreciat, activ, îndeosebi, în revista palermitanã „Arenaria“, „Fiu al diverselor culturi, autorul a ºtiut sã armonizeze, în creaþia sa, inteligenþa pasionalã a sicilianului ºi la raison francezã, promovînd o alternativã în naraþiunea actualã, ieºirea din provincia italianã ºi înscrierea în Europa, cu un bagaj (cultural) prestigios“, aºa îl prezintã Domenico Zampogna, la apariþia romanului amintit, inspirat de criza anilor ’68 în Franþa, de „maiul studenþesc“, de neîncrederea funciarã a acestui umanist în comunismul care desfiinþeazã valorile ºi unicitatea persoanei.

Referinþele la România anilor ’89 - ’90, bucuria cu care a salutat ºi a comentat Revoluþia din Decembrie, paralelismele între sistemele politice ale þãrilor estice ºi vestice, încrederea în noua democraþie, dar ºi avertismentele lucide, într-un cuvînt simpatia, cu care a reflectat asupra noastrã, m-au fãcut sã mã decid pentru publicarea unei corespondenþe, sper, mai mult decît strict conjuncturalã ºi cu caracter prea intim.(A.P.)

Palermo, 20 decembrie 1989

Dragã Adrian,

Lunga ta scrisoare mi-a provocat o imensã mirare ºi plãcere, mirare pentru cã am confundat persoanele datoritã unei informaþii deformate, datã de un prieten din Mazara, ºi astfel am crezut cã tu ai fost oaspetele surorii lui Certa. Abia mai tîrziu, gãsindu-mã la Mazara, Canzoneri (gardianul public, þi-1 aminteºti? Desigur!) prin anumite amãnunte m-a convins cã nu erai tu, ci M... Cum am fost în stare sã scriu epistola aceea ironicã unei persoane blânde, gentile ca tine? Fapt e cã nu mai gãseam adresele, la mine, cum ai vãzut, e o pãdure amazonicã, în locul copacilor, cãrþile. Aveam dreptate sã scriu epistola aceea gîndindu-mã la Marcello (!), fie pentru comportamentul lui (ajunge la Mazara ºi nici mãcar un telefon nu-mi dã) fie pentru cã, date fiind  anumite întîmplãri, nu mi-a fãcut, cu siguranþã, o bunã impresie. Nu judecaþi, se citeºte în Biblie, dacã nu vreþi sã fiþi judecaþi. Dar merg mai departe. Îþi jur cã scriindu-þi mã gîndeam cã-i scriu lui Marcello.

Acum eºti singurul care îmi scrie, Ion o face o datã pe an ºi vãzînd cã scrisoarea ta mi-a ajuns într-un timp relativ scurt, m-am gîndit cã... dinspre M... ºi doamna care era cu voi (nu-mi amintesc numele ei) nici un semn. Eu am cultul prieteniei, asta-i! Chiar cu prieteni depãrtaþi menþin o corespondenþã care mã face sã mã simt viu ºi îi face vii ºi pe alþii.

Scria Borges (un ateu) cã singura formã de imortalitate constã în a-ºi aminti de noi cineva. ªi aducea exemplul grandios al lui Dante:

„De fiecare datã cînd deschid una dintre cãrþile sale, el e etern“.

A-ºi aduce aminte de noi cineva. Foscolo ca ºi Dante vorbesc despre frica morþilor, de dorinþa lor de a-ºi aminti de ei cineva în viaþã.

Azi, raporturile umane sunt desfigurate, domneºte egoismul, „particularul“, cum ne prevenea Machiavelli, sentimentul prieteniei se bazeazã pe utilitate, îþi sunt prieten deoarece îmi eºti util, deoarece îmi poþi da, putem discuta, noile generaþii, se spune, sunt pragmatice, sau practice, cu aceasta vrem sã camuflãm moartea „umanului“. Acum vei înþelege de ce þi-am scris scrisoarea aceea, crezînd cã e vorba de Marcello, prototipul noilor generaþii „pragmatice“!!! O generaþie - mai rãu - fãrã scrupule, cinicã, adesea. ªtii cum te cred pe tine aceºtia? Pe tine, cu înal­ta-þi trãsãturã religioasã, cu umilinþa ta creºtinã, cu extrema ta civilitate, plin de respect pentru alþii? Un naiv. Asta eºti chiar ºi pentru cei pe care îi consideri prieteni. Etica ta îþi va procura cine ºtie câte deziluzii: dar tu eºti mereu gata sã ierþi: nu a fost aºa? Oh, te-am cunoscut repede ºi te-am opus altui model: Marcello, fãrã minte ºi mai mult nu zic. Admir italiana ta, cum am înþeles, acum începi sã o aprofundezi, eºti în stare sã-mi scrii o lungã scrisoare, chiar dacã cu unele erori, ºi, deoarece vrei sã te perfecþionezi, þi le semnalez pentru a nu le repeta, fãrã a avea eu un ton profesoral. Merg mai departe, dar nu vreau sã crezi cã mã conduce îngîmfarea, ci, dimpotrivã, admiraþia cã ai ajuns pînã aici. Eu ce ºtiu în româneºte? Iatã diferenþa, deci merg mai departe, ºtiind cã eu nu ºtiu o boabã din limba ta.

Toate acestea sunt un semn de iubire! O a treia lecturã m-a fãcut sã consider scrupulele tale, ce-þi reveleazã profunda umilinþã creºtinã, în afara discuþiei, dat fiind echivocul ce acum l-am clarificat.

Îmi ceri veºti despre Rosario Assunto: mie mi-e necunoscut. Am telefonat unui amic ºi acesta a ºtiut despre cine e vorba: Assunto a predat la Roma filosofia: e scriitor ºi critic literar ºi un fervent catolic. În legãturã cu Bachelard, am sã-1 caut în pãdurea mea amazonicã. Lungimea acestei scrisori nu îþi spune nimic? Te-aº ruga sã-mi scrii la maºinã, altãdatã, aºa cum mi-ai scris poezia, ce mi se pare (spre final)  oglinda unei conºtiinþe înalt spirituale, misticã, de-a dreptul, cum reuºeºti sã trãieºti printre ceilalþi ce nu-s la nivelul acesta moral? Dar sunt ºi cei care-þi seamãnã. Crãciun fericit! Auguri!

Mulþumesc pentru invitaþia de a trimite vreo carte de a mea. Pînã acum am scris cãrþi despre literatura francezã, dar ele nu mã mai intereseazã, m-a interesat timpul dedicat scrierii lor, achiziþiile culturale, cunoaºterea. Am scris apoi romane ºi acum îmi caut un editor, aici sau în Franþa, deoarece acþiunea unuia dintre ele se desfãºoarã la Paris, titlul e indicativ: „Varºovia - Paris, dus ºi întors“.

Pot, în schimb, sã-þi trimit niºte recenzii, (precum aceasta ce, cred, îºi va gãsi locul la revistele unde colaborezi) un studiu lung, 10 pagini, dar nu ºtiu dacã aveþi aºa mult spaþiu. Dacã zici cã zece pagini pot fi acceptate þi le trimit, trateazã despre unul dintre cei mai buni scriitori italieni, Vicenzo Console, treizeci de rînduri pagina (cartella) în mod normal, dar eu scriu patruzeci de rînduri pe o paginã, decide tu fãrã sã-þi creezi dificultãþi la revistã.