Când am scris paginile memorialistice sau portretele din Academia de pe Gianicolo, Cartea românească, 2008, am fost bucuros de repunerea în circulaţie, cu modestele mele mijloace, a numelui italienistului şi istoricului literar Mircea Popescu, redactor principal al publicaţiei culturale de elită, a exilului interbelic, Revista Scriitorilor Români. Pe ,,exilatul din Via Chiabrera”, cum îl numisem la pagina 56 a volumului, anterior tot astfel într-un articol din România literară 11\\ 2007, îl considerasem drept un autor valoros, puţin cercetat, care necesita efortul unei reconsiderări istorico-literare temeinice. Unii mi-au preluat sintagma, nu mă supăr, înseamnă că le place, cum îmi spunea un prieten. Mircea Popescu merita din plin o receptare mai amplă, eu am trasat câteva linii de portret, insuficiente, sumare, poate, dar printre primele, după 1990, precum în cazul lui Radu Gyr... S-a petrecut, anul trecut, un lucru salutar în sensul restituirii temeinice a personalităţii şi operei lui Mircea Popescu: un simpozion dedicat acestuia la MNLR, cu participarea Mihaelei Albu şi a lui Dan Anghelescu, doi cercetători ai exilului românesc. A fost acolo şi dna Simona Coleş-Popescu. Tot Muzeul Naţional al Literaturii Române, director Ion Cristescu, a făcut posibilă publicarea corespondenţei primite de scriitor şi a unei selecţii din articolele sale, Mircea Popescu, un cărturar, un ziarist, o conştiinţă, prefaţă de Sorin Alexandrescu. Studiul introductiv, notele, comentariul, ediţia aparţin celor doi cercetători mai sus menţionaţi. Coautorii amintiţi au beneficiat de epistolele oferite din arhiva familiei, de Simona Coleş-Popescu, nora italienistului şi românistului.

Eu mă folosisem, prin 2007, de bunăvoinţa rectorului Institutului religios „Pio Romeno” din Roma, P.S. Mihai Frăţilă, pentru a publica din corespondenţa lui Mircea Popescu documente privitoare la geneza publicaţiei amintite, sau scrisori ale unor universitari români din străinătate ca Basil Munteanu sau Eugen Lozovan, sau scriitori ca Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, ultimii doi redactori ai revistei. Schiţam atmosfera în care a trăit şi a scris Mircea Popescu, cu mărturii din mediul intelectual al Romei (de pildă, unele de la eseistul şi romancierul Emil Petru Raţiu) urmăream istoria internă a publicaţiei, 1962-1990, crize, dificultăţi, etc. Cercetătorii de acum, harnici şi meticuloşi, publică scrisorile primite de Mircea Popescu de la Mircea Eliade, care elogiază revista, George Uscătescu,Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Teodor Onciulescu, Aron Cotruş, Dinu Adameşteanu etc. cu explicaţiile necesare privind corespondenţii, nume ilustre ale exilului nostru. Un portret cald îi face criticului nora sa, d-na Simona Coleş-Popescu, portret excelent schiţat, un adevărat remember. Cu el se încheie partea de corespondenţă atât de preţioasă pentru cel care vrea să cunoască la surse exilul românesc, unde valoroşii noştri universitari de departe au cultul unei prietenii autentice, fără trădări sau interese mărunte. Roma şi Mircea Popescu sunt centrul coagulant al unor mari intelectuali savanţi sau scriitori de anvergură.

Volumul al doilea, la fel de interesant ca primul, are o secţiune numită Mircea Popescu în memoria contemporanilor, unde este evocată, de nume ca Dinu Adameşteanu (excepţională redarea atmosferei romane, în care Mircea Popescu se mişca ,,argint-viu”, cum îi spune altcineva), Monica Lovinescu, Vintilă Horia, L.M. Arcade, Ion Cuşa etc. personalitatea celui care a fost sufletul ardent şi neobosit al exilului unit eforturile lui. Coordonatorul priceput al unei publicaţii de elită şi organizatorul întâlnirilor academice anuale ale ,,desţăraţilor” români, veniţi din cele patru vânturi. Rodul muncii lor, al lui de redactor, este reprezentat de cele 25 de volume de Acta, pe care le aminteşte, în 1975, Mircea Eliade. De acolo de unde suflul nemilos al unei istorii ,,turcite” i-a împrăştiat pe mulţi, Mircea Popescu i-a adunat cu dăruirea celui care are nobleţea intelectuală şi generozitatea structurale. De neocolit mi se par, apoi, recenziile sau articolele lui Mircea Popescu, selectate de cei doi cercetători, din presa exilului, note de lectură, studii sau reflecţii asupra literaturii şi problemelor scriitorilor din România, de pildă, este semnalată declanşarea pseudo-revoluţiei culturale din 1971, actele de independenţă ale unor condeie, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag.

Mircea Popescu era mâna dreaptă a Monseniorului Octavian Bârlea, clericul român care răspundea, spiritual, de revistă şi o sprijinise din partea Sfântului Scaun (om minunat Monseniorul, l-am cunoscut şi eu la München). Am avut norocul, bineînţeles nemeritat, să-mi fie permis accesul la scrisorile scriitorului român amintit. Am citit la Pio Romeno numerele din Revista Scriitorilor Români, cu admiraţie pentru calitatea textelor incluse. Revista Scriitorilor Români, 1962-1975, căreia i s-a dedicate trup şi suflet, ştiu ce spun din lectura acestor pasionante documente, este rodul lui major alături de amintita Istorie, sau de traducerile din Cioran – I nuovi dei, Storia e utopia, sau Blaga – Orizzonte e stile. Publicarea numeroaselor epistole către exilatul care s-a cheltuit cu asupra de măsură pentru toţi, precum şi inventarierea articolelor lui Mircea Popescu apărute în presa din lumea liberă împlinesc, prin Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, un deziderat şi o obligaţie morală, recuperarea scrierilor lui Mircea Popescu.

La Biblioteca Nazionale Centrale din Roma, aproape de Via Palestro, când am găsit înregistrate titlurile cărţilor lui Mircea Popescu, le-am deschis cu mândria de a fi un modest conaţional al său.