Când am fost anul trecut la Roma, m-a surprins în Piaţa Sfântul Petru un fenomen ciudat pentru acele locuri, mulţimea turiştilor care se fotografiau de aproape, pe ei înşişi, cu o insistenţă demnă de cauze mai bune. Făceau selfie, cu ajutorul unor dispozitive speciale, numite selfie-stick-uri. Vânzătorii asiatici îi îmbiau convingători, se pare, pe vizitatori, nu ştiu pe câţi dintre ei pot să-i numesc pelerini autentici, cu nişte vergele la capătul căreia îţi fixai aparatul foto, care „auto-imortaliza” figura banală a celui ajuns în „Cetatea eternă”. Ce pasiune naivă pentru propriul chip, ce superficialitate tristă agita mulţimea de oameni, doritori să se pozeze cu Basilica Pescarului de suflete în spate, cu ei în prim plan. Fenomenul e parte, fără îndoială, din acea revărsare de feţe anonime, unele simpatice, postate pe Facebook, toţi utilizatorii dorind ca momentele de vârf sau cele obişnuite din vieţile lor să fie neapărat cunoscute şi de ceilalţi, de obicei prieteni, pentru care pozele au un înţeles, unul sufletesc, dar nu numai de ei să fie vizualizate, ci de toată lumea… Să fie la mijloc explicabila frică de a nu dispărea individual de tot în masa de chipuri asemenea lor, chipuri, spuneam, unele expresive, frumoase chiar, altele oarecare. Să fie vorba, de fapt, despre o dramatică zbatere între memorie şi neant? Pe vremuri, în epoca interbelică erau cunoscute, cu alte mijloace de difuzare, pozele unui Brâncuşi, Eliade, Rebreanu, Cezar şi Camil Petrescu, Mircea Vulcănescu, Sadoveanu etc., ale unor personalităţile adevărate, regi, savanţi, inventatori, academicieni străluciţi, istorici, filosofi, politicieni, eroi de război, actori... Figuri care se bucurau de o meritată notorietate, prin eforturile lor intelectuale, morale, civice. Portretele acestor staruri, îndrăgite de multe ori, deveniseră familiare publicului, în general educat. După război, dirigenţii de partid şi de stat, clasicii marxismului erau peste tot, nu numai în tablourile de deasupra catedrei în clasele de şcoală, sau pe prima pagină a abecedarelor. Nu insist, ştim cu toţii despre ce este vorba. Scriitorilor, la ordinul Cabinetului nr. 2, nu li se permiteau, de prin 1983, până după 1989, să mai apară pe coperta (a patra, de regulă) a cărţilor pe care le semnau.

După 2000, mai cu seamă, internetul a făcut posibilă comunicarea universală, pentru oricine, orice om poate să-şi posteze, dacă doreşte, chipul şi atitudinea, surprinse sau regizate amatoristic. La Roma sau la Paris, în agitaţia unei discoteci berlineze, sau pe plaja australiană. Foarte bine, să se bucure toţi de avantajele imaginii expansive, de posibilităţile ilimitate ale erei democraţiei digitale. Dar mie unul mi se pare, cum sunt de modă veche, nepotrivită „imortalizarea” unora, cu pungi de plastic, lângă, să spunem, Templul lui Romulus, din Forul roman (înglobat în Biserica Sfinţii Cosma şi Damian). Am impresia dezagreabilă că gestul e similar cu zgârierea pereţilor mănăstirilor, unde poţi citi numele unor perechi de vizitatori cam primitivi. Bine că turiştii nu pot ajunge la poarta de bronz, la intrarea în templu, verzuie, uimitor de bine păstrată de secole, altfel ar fi profanat-o cu numele lor şi inimioara respectivă, sau ar fi stropit-o cu spray-urile colorate. Templul circular înălţat de Maxentius în amintirea fiului său, Romulus, mort prea de tânăr are, pentru unii, doar funcţia de fundal teatral, prin el se pot impune ei prietenilor sau rudelor, prin reţelele de socializare. Templul Faustinei şi al lui Antonino Pio, templu cu o vedere mirabilă a forului, a cărei cella antică este păstrată în Biserica Sfântul Laurenţiu in Miranda, este pentru unii doar decorul adecvat pentru poze de grup. Turişti gălăgioşi dau târcoale pe-acolo, ca nişte corbi, ori poate greşesc, călcând regulile corectitudinii politice? Carol Quintul a trecut, la 1536, prin faţa acestui templu latin – biserică, venind pe Via Sacra, pe sub arcurile lui Constantin, Tit, Septimiu Sever, refăcând ceva din gloria împăraţilor romani, cu un respect infinit mai mare decât cel al turistului de zi, care vrea să se caţere pe scările abrupte, pentru a se fotografia. De ce să risipească vraja de deasupra Forului roman aceste grupuri de turişti semi-analfabeţi, ţipând, căutându-şi grăbiţi unghiurile optime pentru filmat? Au venit să cunoască, şi să contemple eventual, frumuseţea perenă a Romei, nu să-şi exhibe nevolnicia intelectuală, prostia şi uneori cinismul. Bunul lor plac nu e decât semnul precarităţii culturale, iar lipsa de respect pentru trecut, semn de barbarie.