Dacă ar fi să concentrez în câteva linii personalitatea lui Ion Pop, care a împlinit în iulie o vârstă frumoasă, aş vorbi despre istoricul literar şi criticul recunoscut al avangardei literare româneşti, dar şi despre exegetul atâtor poeţi interbelici modernişti, de la Blaga la Bacovia, de la Adrian Maniu la Voiculescu. M-aş opri apoi la prima sa carte de analize literare, Poezia unei generaţii, 1973, care analizează, pentru prima dată într-un volum, subliniindu-i acesteia excelenţa, strălucita generaţie ’60, căreia Ion Pop îi aparţine, de fapt. Nu aş omite apoi convorbirile lectorului român de la Sorbona III cu elita Noii critici literare franceze, interviurile sale minuţios documentate şi n-aş uita, desigur, de ingeniozitatea eseistului care surprinde Jocul poeziei. Despre traducerile sale din, mai ales, poezia franceză, sau despre cele din exegeţi francezi moderni, Jean Starobinski cu Emblemele raţiunii, de exemplu, sau Georges Poulet cu Conştiinţa critică se poate glosa cu folos. La fel, despre traducerile din Tzvetan Todorov, Paul Ricoeur, Paul Morand, Benjamin Fondane, Eugen Ionescu.

Redactor-şef la revista Echinox, de la numărul 2, 1969, devine director al acesteia între 1973-1986, dăruindu-se cu generoasă cheltuire de sine publicaţiei clujene, impunându-i o ţinută intelectuală recognoscibilă, alături de Marian Papahagi şi de Ion Vartic, directori şi ei în acea perioadă. Pasiunea şi grija pentru publicaţia amintită sunt definitorii pentru profilul etic al lui Ion Pop. Vezi epistolarul lui cu Marian Papahagi, La Echinox, în atelier, 2015, ca, de altfel, receptivitatea sa extraordinară, netocită nici azi, la poezia tinerilor.

Despre poet, căruia i-au apărut chiar anul trecut două culegeri, Casa scărilor şi o masivă antologie, Poezii (1966-2011), s-au spus lucruri adevărate de-a lungul timpului, dar poate incomplete. Abia acum aportul lui liric e integral vizibil. Faza echinoxistă a volumului Biata mea cuminţenie, 1969, apoi celelalte numeroase titluri fixează imaginea unui modernist, completat mai recent de un postmodernist. Un autor care, de la volumul Elegii în ofensivă, 2003, are în structura sa o fibră intens-dramatică, disimulată ludic. Un limbaj colocvial devine tot mai evident în ultimele culegeri, Ion Pop nu se mai sfieşte de cuvintele tari, aşa cum le aude pe stradă, şi are curajul estetic să le introducă în poem, buruienoase chiar. Tonul civic, contestatar, al unor nereguli sociale, politice, se aude tot mai mânios, vaticinar, în poezia lui recentă. Alt semn de curaj estetic, de reinventare, de disponibilitate la real. Lecţia avangardistă a întâietăţii vieţii asupra artei a asimilat-o, ajunge chiar să elogieze în unele poezii existenţa în detrimentul literaturii. Dar poziţia sa este de fapt una de echilibru între cele două, un titlu al unei culegeri de articole critice, Viaţă şi texte, 2001, spune mult. Iar autorul, scriindu-şi prezentarea, remarcă: ,,paginile adunate între coperţile prezentului volum alătură secvenţe ale acestei confruntări dintre viaţă şi texte”. O declaraţie dată Dorei Pavel, într-un interviu din România literară, clarifică situaţia: ,,criticul ideal este cel care trăieşte textul”. Poeţii generaţiei ’80 (Ion Stratan, Alexandru Muşina, Matei Vişniec) sau Ana Blandiana sunt analizaţi pornind de la aceste premise teoretice. Nu departe de această poziţie va fi aprecierea entuziastă a suprarealismului practicat de Gellu Naum.

Nu pot să nu citez în ceea ce priveşte lirica lui Ion Pop, ajunsă într-un stadiu de maximă receptare publică şi axiologică, cuvintele unui autor relativ recent dispărut, cuvinte care mi se par că descriu exact situaţia. Iată citatul definitoriu pentru preţuirea de care se bucură poetul în ultimii doi ani, mai ales, poet oarecum umbrit înainte de criticul Ion Pop: ,,Clujul are foarte mulţi poeţi remarcabili, dintre care trei sunt de excepţie, doi Ion şi Marta. Cred că aţi sesizat că mă refer la Ion Pop, Ion Mureşan şi Marta Petreu…”. Nu mai ai nimic de adăugat, judecata critică vine de la un cititor care prinde pulsul vieţii literare actuale. Sunt de multe ori de luat în serios opiniile unor scriitori oarecum marginali, geografic, precum în cazul nostru, autori care emit păreri ce vin din realitatea bursei literare a prezentului, din părerea liber constituită a unei majorităţi. Reverberaţia unui nume, aflat prin hazard, sau prin merit, cum e cazul lui Ion Pop, pe buzele multora se simte mai puternic la extremităţile lumii literelor,sau până la marginile sale invizibile. Cu un termen mai direct, poezia lui Ion Pop e pe val.

La maturitatea deplină, lui Ion Pop îi este în fine recunoscută nu doar valoarea literară în general, această recunoaştere a avut-o de la început, ci şi importanţa lui ca poet. Câteva din premiile literare primite de-a lungul anilor vin din partea Uniunii Scriitorilor, ’73, ’79, ’85, 2001, unul este al Academiei Române, 1985, unde a devenit membru corespondent, altele sunt regionale etc., toate onorante în fond. Distincţii care îi aduc şi ne aduc bucuria de a-l vedea preţuit de toată lumea, la cei 75 de ani, pe care i-a împlinit la 1 iulie. La mulţi ani, toţi plini de rod!