Am citit cu plăcere volumul de mărturii al poetului medieşean George L. Nimigeanu, Vămile năpăstuirii, deşi numai despre lucruri plăcute nu e vorba în aceste pagini. Scăpat în condiţii dramatice, printr-o spărtură în gardul de sârmă ghimpată din Bucovina, din partea ocupată de ruşi în 1940, viaţa copilului, apoi a tânărului se desfăşoară ca un scenariu de film neorealist. Ce scrie poetul aici în cartea acestor rememorări neîncrâncenate, dar numind clar, când e cazul (şi e mereu), şi nedreptatea făcută de unii, şi omenia arătată de alţii, e un fel de autobiografie scrisă cu talent epic. Autenticitatea e principala însuşire a acestui grad zero al scriiturii, o modalitate de a-şi povesti viaţa, fără înflorituri, lăsând faptele să ocupe primul plan. George L. Nimigeanu te cucereşte prin acest ton firesc, calm, de a relata cursiv fapte neobişnuite, peripeţii, noroace sau grozăvii. Cartea sa ne aduce în faţa ochilor scenariul nu numai al unei familii aflate ani la rând în pribegie, ci suferinţele miilor de familii dezrădăcinate din Bucovina şi din Basarabia de urgia ocupaţiei sovietice. Pornită în bejenie din localitatea Siret, care marca noua graniţă a României ciuntite, familia poetului se îndreaptă spre sudul ţării, ocolind căile principale, căutând siguranţa şi un dram de bunăstare. Soarta războiului era de acum limpede, ruşii vor intra peste puţin timp în Moldova, apoi mai departe, făcând ravagii în sate şi în oraşe. Tatăl, gospodar de nădejde, figură admirabilă de om înţelept, harnic şi cumpătat, se îngrijeşte ca atelajul cu care au pornit în refugiu să aibă de toate, de la plita de tuci la coasă, de la lada de zestre a mamei la aşternuturi, de la provizii la unelte. Destoinic şi realist, el îmi aminteşte figura tatălui podgorean, nu plugar, din romanul lui Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce. Pentru amândoi munca istovitoare şi iubirea totală pentru membrii familiei sunt definitorii, pentru amândoi grija cu care-şi formează etic copiii trece înaintea altor griji, la amândoi sociabilitatea este dublată de prudenţă.

Scene de linişte şi de normalitate, iute trecătoare, pe drumul bejeniei, găsim la casa lor provizorie de la Boroaia, cea „scăldată în lumina tomnatică a soarelui”, sau cea „acoperită de nişte zăpezi nemaipomenite”, ori la Magireşti, la Jariştea, unde strugurii viilor bogate se zdrobeau cu caii, cum ne relatează autorul. Elogiul viilor şi al vinului lucrat cu grijă de podgoreni îl apropie, din nou, pe George L. Nimigeanu de Traian Dobrinescu. „Căruţele în care tronau ciuberele înalte ori butiile încăpătoare în care se cărau strugurii culeşi treceau când pline, când goale…”. De la idilica Jariştea vor pleca spre Focşani, iar pe drum, scenele de jaf, crimele, violurile comise de „eliberatorii” beţi turtă sunt reţinute de copilul speriat de moarte. Din Focşani, unde stau un timp, iau, de nevoie, calea Bucureştilor zădufului cumplit şi a chinului setei nepotolite. De aici, după o călătorie de coşmar, cu un tren puţin spus supraaglomerat, „trenul foametei”, ajung la Grabaţi, în Banat. Noua lor locuinţă, unde stau în gazdă, după ce-a fost părăsită de şvabii deportaţi de regim, le dă sentimentul normalităţii, dar el nu durează prea mult. Familia bucovineanului Leon este silită să apuce iar drumul bejeniei. Va fi obligată, sub ameninţarea armelor, să plece în necunoscut. O noapte, nu mai mult, le este acordată pentru a-şi încărca calabalâcul în căruţă, plus calul, vaca, totul într-un bou-vagon cu uşile închise. Acolo, pe drum, copiii primesc pâine, adulţii, nu. Apa e parcimonios distribuită, căldura în tren e infernală, exodul lor are cruzimea inumană a întregului sistem de represiune a unor nevinovaţi. Destinaţia – Bărăgan, în plin câmp, seara, pe ploaie, un ţăruş marchează parcela atribuită de o comisie militară. Încet, încet, luni, ani, simţul practic al tatălui, hărnicia iubitoare a mamei, răbdătoarea Domnica, ajutorul fiului, ajutorul celorlalţi vor scoate din nou familia la liman. Locuitorii din această nouă aşezare, botezată Salcâmi, vor fi priviţi ca „duşmani ai poporului”, iar pe buletine li se va aplica D. O., Domiciul Obligatoriu . Nu pot, deci, să se deplaseze prea departe, iar copiii lor nu pot urma liceul. George şi un coleg, ambii cu note mari, exmatriculaţi din pricina D.O., din clasa a X-a a Liceului din Cernavodă, merg, la sfatul directorului adjunct, omenosul Cornel Marinescu, la ministrul Învăţământului cerând să li se permită continuarea studiilor. Ana Blandiana păţise la fel, exmatriculată din examenul de admitere la Filologia clujeană, din pricina tatălui. Daţi iniţial afară brutal de un secretar, tinerii întâlnesc la minister un om binevoitor care, văzându-i plângând pe un coridor, îi introduce la ministru. Ilie Murgulescu îi ajută, aprobându-le cererile de reînscriere. Suntem în 1956. Apoi, măsura ministrului se extinde şi asupra celorlalţi copii care aveau infamantul D.O. pe acte.

După liceu, autorul predă, ca suplinitor, apoi e încorporat la Marina militară; face cursuri de sanitar etc., peste tot este însă suspectat. Munca la câmp, dură, sau la grajduri, în paralel cu liceul, este descrisă aplicat, punctual, ca la Marin Preda. Relatarea accidentului suferit de George la degetele mâinii, strivite, când boii speriaţi îl târăsc câţiva metri, are tensiunea unei pagini din Moromeţii. Iar săparea unei fântâni, atât de necesare, în Salcâmi, de un om care nu o mai făcuse, tatăl poetului, conţine un sâmbure de miraculos. De fapt, peste tot, o încredere fermă în ordinea secretă a lumii, a importanţei „bunei rânduieli”, morala creştină este discret asumată, toate dau tonul acestor „mărturii, mărturisiri”, cum le spune autorul.