O carte din literatura italiană, celebră în toată lumea, dincolo sau dincoace de Cortina de Fier, a fost prima mea lectură, dar şi prima mea legătură sufletească cu lumea Italiei. Şi primele versuri născocite de mine, sau printre primele, nu mai ştiu, exprimau ceva abstrus, elementar, primar, dar italic, aşa cum Indovinello veronese/ Ghicitoarea veroneză este printre primele texte scrise în limba italiană. Cântecul Fratelui Soare, sau Laus creaturarum, lauda binecunoscută a Sfântului Francisc, este textul care stă, scris în volgare umbro, la începuturile limbii italiene literare. Nu poate fi o simplă întâmplare că, mai apoi, la revista Echinox voi traduce, împreună cu colegii mei din studenţie, azi nume recunoscute, poezii din lirica Duecento-ului şi a Trecento-ului italian, iar textul franciscan îmi va reveni mie să-l transpun în limba română, traducerea aceea, din 1968, ‘69, va fi reluată, cu unele modificări, prin ani, dar esenţialmente ea a rămas aceeaşi, semn al unui destin care se revendica de la minunatul univers cultural şi religios italian. La vârsta aceea, de vreo 10-12 ani, mă mir de unde răsăreau la suprafaţa memoriei mele rudimente de vocabular italian, poate din amintirile rarelor filme italiene, văzute la dispărutele, azi, cinematografe Progresul, fost Capitol, în interior Palatului Banffy, ori Muncitoresc, pe strada Sindicatelor, azi sediul nou al Facultăţii de Psihologie şi Pedagogie a UBB-ului. Debutul în ziarul local, 1963, cu o poezie elogiind Noaptea, ca stare de comuniune, a venit destul de repede, eram elev în clasa a noua, la un liceu de cartier. La selectul Liceu „George Bariţiu“ nu reuşisem să rămân după admiterea din a şaptea în a opta, nu regret, nu am resentimente, am avut alţi prieteni la Liceul cel nou, nr. 12. Abia peste un an, în 1964, va fi o mare deschidere politică, iar dispoziţia partidului unic de intrare în liceu, nu doar acolo, pe baza unui dosar unde erau favorizate anumite categorii sociale (muncitorii, colectiviştii) nu va mai funcţiona. Tata era medic, intelectualii nu aveau procentajul avantajos, acordat din pornire muncitorilor la examenul de admitere, iar matematica mea scârţâia. În fine, în 1964 public la revista Steaua, la o rubrică de Condeie noi, prin grija redactorului-şef, Aurel Rău, două poezii de notaţie în spiritul revistei.

2.

Cu toţii avem o patrie aici, a strămoşilor noştri, şi una în cer. Patria din cer, Ierusalimul ceresc, sau Cetatea celestă, sau Civitas Dei, o dobândim prin credinţă. Mulţi dintre noi au, tot aici, pe pământ, şi o a doua patrie, prin libera lor alegere, prin afinităţi, gusturi etc. Au, pe scurt, o patrie de elecţiune. A mea este, fără îndoială, cea dintre Adriatică şi Tireniană, Italia, mai precis, Umbria. Toţi creştinii sunt (suntem) „cetăţeni ai cerului”, după Sfântul Pavel. Mai mult, ei pot deveni străduindu-se „casnici (familiari) ai lui Dumnezeu”. Cetatea eternă, Roma, păstrează frânturi din memoria acelei vieţi devotate a primilor creştini, cu casele-biserici, „ecclesiae domesticae” mai ales în Trastevere. La Roma se venerează celula unde a fost închis Apostolul Petru, la Carcere Mamertine, sau lanţurile lui de la „in Vincoli”, mormântul de la Basilica San Pietro in Vaticano, sau locul supliciilor martirilor creştini la Colosseum, mormântul decapitatului apostol Paul de la Basilica dedicată lui „în afara zidurilor”, numeroase catacombe creştine. Pentru a-şi câştiga dreptul de cetăţenie, nu prin meritul lor, prin har, mulţi au renunţat la patria terestră. Au ales Cetatea din cer. Mie mi s-a părut că pământul şi cerul italian sunt cel mai apropiate de imaginea Paradisului terestru. Umbria cu colinele sale terasate şi viţa de vie pe spaliere, Duomul din Assisi, cu biserica superioară plutind parcă datorită prospeţimii misterioase a frescelor lui Giotto, biserica de jos pâlpâind mirabil în Madonna del Tramonto, lucrarea lui Pietro Lorenzetti, sau interioritatea portretisticii devote, a lui Cimabue, cu chipul Întemeietorului ordinului minoriţilor, San Francesco, mi-a fost prima poartă spre raiul terestru italian. Altă poartă deschisă a fost Trinacria, Sicilia: coloanele templului de la Selinunte, cu lespezile lui însorite pe care fugeau şopârle de beriliu, viţa de vie pitică, „alberello”, „pomişor”, care dă şi boaba dulce a vinului alb de Alcamo, din care am băut prin cramele locului.