Ce poţi să mai scrii azi, după un pelerinaj recent, despre Ierusalim, cetatea lui David, dar şi a disputei dintre cele trei mari religii monoteiste? Impresii mai mult sau mai puţin superficiale, evidente pentru cine a călătorit la Ierusalim. Poate câteva note despre bisericile franciscane. Prezenţa franciscanilor în Israel o datorăm Sfântului Francisc din Assisi, cel care, sosit aici în vremea cruciadei a cincea, vrea să-l convertească pe sultanul El Malik la creştinism. Nu reuşeşte, dar este tratat cu bunăvoinţă, iar misionarii ordinului minoriţilor vor veni începând cu secolul al XIII-lea aici. Mulţi călugări vor fi martirizaţi, dar cu timpul prezenţa lor va fi tot mai numeroasă. Bisericile şi grădinile lor interioare, i chiostri, le amintesc multora pe cele din Italia. În secolul trecut, un arhitect vizionar, Antonio Barluzzi, 1884-1960, construieşte mai multe biserici franciscane la Ierusalim, ieşite din tiparele obişnuite, în estul Oraşului Sfânt. Le-am văzut şi le-am admirat nu demult, ca opere de artă, nu numai de reculeasă devoţiune şi de venerare, unde vin creştini din toată lumea. Autocarele debarcă şi îmbarcă milioane de pelerini veniţi să citească memoria pietrelor şi a imaginilor sacre.

Un incorigibil original, acest arhitect pasionat, care ştia să-şi suflece mânecile şi să lucreze cot la cot cu muncitorii de pe şantierele bisericilor sau ale unor şcoli, un om care se interesa de calitatea seminţelor care vor fi folosite, care desenase lampadarele de la El Karem, biserica Vizitei Fecioarei la Elisabeta, nu doar concepuse ansamblul arhitectural. Pe scurt, ,,transplantase un colţ din Tosacana în Ţara Sfântă’’, cum scria cineva.

Când creionasem intuitiv peisajul din Israel în volumul meu Cortegiul magilor, descriam de fapt unele locuri siciliene sau din Mezzogiorno, pentru că nu călătorisem pe-atunci în Ţara Sfântă. Dar nu am greşit prea mult, un cunoscut regizor, toate proporţiile păstrate, filmează peisaje din Matera cum ar fi cele din Galileea sau din Iudeea. Antonio Barluzzi, remarca un critic de artă, ne povesteşte viaţa lui Isus prin intermediul bisericilor italiene edificate în Israel. Iată Biserica Schimbare la faţă (Trasfigurazione), cu mozaicul galben al absidei, biserică din, iubita de Domnul, Galileea, amintind un capitol senin din viaţa Lui, contrastând cu tensiunea din Biserica Naţiunilor (Biserica Agoniei) în pofida faţadei colorate, la poalele Muntelui Măslinilor, sau cu Biserica Flagelării. Ingenioasa formă de lacrimă a Bisericii Dominus flevit (Domnul plânge) cu cele două amfore, un fel de lacrimarii, aflate lângă cupolă, apoi sugestiva fereastră, practic un întreg perete, unde crucea focalizează centrul Ierusalimului (moscheea lui Omar) ne deschide panorama Oraşului plâns de Mântuitor. Biserica Învierii lui Lazar din săraca, atunci şi acum, Betanie, ne evocă un episod cunoscut tuturor şi prin albele, sobrele blocuri de piatră masivă. Pe Tabor urci ca la Sfântul Munte Athos, din Grecia, cu microbuzul, pe serpentine. Ajuns, descoperi biserica proiectată de neobositul Antonio Barluzzi, în stil romanic.

La biserica Naşterii din Bethleem, la sacra Peşteră de o sacralitate cosmică în austeritatea sa primordială, unde ard candelele mai multor confesiuni, ortodoxă, romano-catolică, coptă, armeană, reculegerea pelerinului devine misterium tremendum. Dar spiritul candid al italienilor a inventat un comentariu devotat şi ingenuu, Grota Laptelui, sit franciscan, locul unde Fecioara-şi alăptează copilul, după tradiţie. În acest stil ingenuu este şi curtea cu i presepi, ieslele de Crăciun, lucrare modernă, dăruită de o comunitate din Trento. Francisc din Assisi imaginează primul în lume, în 1223, această scenografie sacră, aducând un asin, oaia şi mielul pascal, boul rumegător, la picioarele Sfintei Familii, Sfânta Fecioară ţine un prunc în braţe, Sfântul Iosif e protectorul discret prin definiţie. O familie întruchipată de o pereche din sat, din Greccio, în Umbria.