Omul care, spunea el, scrie versuri, a intrat în redacţie furtunos şi ni s-a adresat pe un ton de reproş: Despre poeziile mele de ce nu scrieţi în Steaua? Apoi, mirat oarecum de tăcerea noastră: Am câteva sute de comment-uri şi like-uri, toate de bine, deci sunt citit şi apreciat!, Dvs. nici nu m-aţi citit!. Nu-i citisem versurile, asta era adevărat, nici el nu ne citise pe noi, cum a recunoscut, deci nu ar fi trebuit să se supere nimeni. Nu ne citise pentru că era ocupat, motivase dânsul, serios, avea o meserie solicitantă. Ce nu era în regulă era faptul simplu că noi operam cu criterii total diferite de apreciere a textelor, musafirul, sigur pe sine, cu popularitatea pe care ţi-o dau like-urile, noi, cu opiniile criticilor literari. Dacă gloria lui se baza pe un număr cât mai mare de mesaje pe Facebook, noi, fără a le ignora, în general, nu pe ale lui, nu le consideram decisive. Opiniile unor nume cunoscute ale literaturii române, nume consacrate de-a lungul deceniilor, sau nume de tineri eseişti talentaţi şi excelent informaţi, publicând la revistele importante de azi, sunt pentru noi decisive.
Nu internetul aduce recunoaşterea axiologică visată, ea nu e conferită nici de elogiul propriei generaţii, ci de autoritatea unor critici din, mai ales, altă generaţie, decât cea din care faci tu însuţi parte. Mai vârstnică sau mai jună, niciodată a ta. Laudele în cerc restrâns de prieteni, comilitoni, colegi sunt precum căsătoriile între rude prea apropiate, sunt de obicei interesate şi produc odrasle debile. Complezenţa nu se poate confunda cu preţuirea obiectivă a unor calităţi literare, dacă există, nici laudele venite de la cei dependenţi de tine profesional, administrativ, ierarhic, cu analizele lucide, exacte, nepărtinitoare ale celor străini, din ţară sau din lume. Sigur că o doză de subiectivism este inerentă actului de valorizare critică, dar ea, doza, nu trebuie să devină letală axiologic, producătoare, vreau să spun, de confuzie şi convenţionalism, de fals intelectual.
Cititorii simt sunetul fals, cu oricâte like-uri ne-am mândri că le-am fi primit, unele din acestea binevoitoare, altele de-a dreptul delirante. Lipsa de criterii valorizatoare abundă pe internetul democraţiei greşit interpretate, ca, vai!, corectitudine politică, avem în el un teren minat de improvizaţie, bovarism şi erori de gust artistic. Facebook-ul le induce o falsă recunoaştere literară celor care nu se bucură de una reală, el promovează surogatele estetice, pseudo-literatura, mimetismul provincial. Nu neg utilitatea mijloacelor de comunicare digitale, dar sunt arme cu dublu tăiş, pentru cei neexperimentaţi, cultural, periculoase, pentru că le dau o impresie de cunoaştere profundă, dar e numai una superficială, deseori schematică.
Relativismul generalizat, deconstrucţia, noile orientări critice sporesc, oarecum oficial, confuzia valorică. Nimeni nu rămâne la autoritatea unor judecăţi critice clasice, dar porneşte de la ele; inventăm unghiuri critice noi, numai după ce le-am epuizat, dacă le-am epuizat, onest, pe cele din dicţionare, istorii literare, cărţi fundamentale. Nu facem decât să ne amăgim cu contabilizarea like-urilor primite, cu complimentele unor amatori inimoşi, poate, dar exteriori literaturii adevărate. Care nu înseamnă, cred, jubilaţie de moment, ci chinul materiei de a se spiritualiza.