O conferinţă a Ioanei Bot, „Arhivele istoriei literare: ce facem cu ele? Exerciţiu de vertij controlat”, a scos la iveală o serie de probleme privind specificul culturii noastre moderne, care nu numără, cum o ştim, prea multe secole. Organizată de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, prin grija preşedintei Irina Petraş, dezbaterea în cele din urmă, nu simpla conferinţă, a antrenat multe voci, de la criticul numit mai sus la Ovidiu Pecican, Ilie Rad, Florina Ilis etc. Redau câteva idei, convins că lectorii revistei Ramuri vor fi interesaţi de acest subiect, nelocal.

Ce părea o temă relativ aridă, situaţia arhivărilor zestrei literare rămase de la scriitorii recent plecaţi dintre noi, a devenit una de reflecţie pentru participanţi, profesori universitari, bibliotecari, autori, inclusiv de ediţii critice. Pe scurt, preluarea manuscriselor cu variantele lor, a schiţelor unui roman, a variantelor unor poeme, a scrisorilor, fotografiilor respective cere atenţie răbdătoare pentru a fi clasate şi, practic, salvate de la o iresponsabilă distrugere. Mai mult, spunea din proprie experienţă profesoara Ioana Bot, cea care vreme de 10 ani a studiat arhiva regretaţilor universitari şi critici Liviu şi Ioana Petrescu, arhivă preluată de Biblioteca Judeţeană Octavian Goga, volumele preţioaselor biblioteci scriitoriceşti nu trebuie divizate, lor nu li se poate aplica un criteriu neprofesionist, de genul „cartea aceasta o vrem, pe aceasta nu, o mai avem în inventar”, de cei care preiau prin testament sau donaţii o bibliotecă. Din privat în domeniul public, trecerea se face integral, în mod corect.

Există chiar o clauză care prevede indiviziunea volumelor dintr-o bibliotecă, arhivă etc., care clauză ar trebui cunoscută şi aplicată. La fel, spunea conferenţiara, „masa succesorală”, totalitatea bunurilor care revin legal moştenitorilor prin testament, ar trebui, în cazul scriitorilor, istoricilor, savanţilor, personalităţilor, intelectualilor de anvergură, în general, să includă explicit şi biblioteca decedatului. Manuscrisele donate marilor Biblioteci de stat au din fericire un regim sigur, faţă de arbitrariul cu care se risipesc titluri rare, multe volume preţioase mergând în saci direct la DCA. Un caz fericit este prelucrarea de către prozatoarea Florina Ilis a fondului de carte, scrisori etc. donat de Adrian Marino, la BCU din Cluj. Un caz nefericit, eroarea unui administrator dintr-o respectabilă instituţie de a se debarasa de Dicţionarul limbii române, Dicţionarul-tezaur al Academiei, coordonat de Sextil Puşcariu; noroc de ochiul ager al unui rector care a salvat indignat de la distrugere opera ilustrului conducător interbelic al Muzeului limbii române. Apropo de Muzeu, ceea ce am văzut la Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, coordonat de Ion Cristescu, merită elogiul unanim. Modernele săli tematice, pe genuri literare, diacronic gândite, bogatul material iconografic, logica expunerilor, ca să nu spun de veritabila iniţiere în evoluţia literaturii române în cazul unui tânăr sau al unui turist, introducerea lor în atmosfera unei epoci, familiarizarea vizitatorului cu laboratoarele creative ale multor autori, toate aceste elemente sunt profesionist şi ingenios concepute.

Numai că instituţiile se plâng mereu de lipsa spaţiilor şi a personalului. Ele nu pot prelua bibliotecile unor scriitori, unde, spunea Ioana Bot, e profitabil pentru cercetător, sau monograf, sau doctorand, să vadă sublinierile, comentariile de pe marginea cărţilor celui studiat, asistând astfel la naşterea unor idei integratoare, ale unor intuiţii dezvoltate ulterior. Altfel, oamenii neinstruiţi sunt foarte dispuşi să arunce la gunoi, nu exagerez, „hârţoagele, vechiturile, hârtiile vechi”, neştiind că îşi aruncă propria istorie culturală în tomberon. Nu scapă, cred, niciunui pelerin în Ţara Sfântă, gestul localnicilor sau al altora de a pune pe lespedea de mormânt din cimitirul evreiesc – aflat la coborârea abruptă din Muntele măslinilor – pietre, pietre, aşa cum noi punem flori. Acest simţ al duratei lungi, ca să nu-l numesc al eternităţii, ne lipseşte nouă românilor. Lemnul e cald şi sonor, dar nu durează prea mult. Arhivele antice, tabularium, la Roma, aproape de Arcul lui Septimiu Sever, sub Palazzo dei Senatori sunt păstrate cu sfinţenie. Arhivele medievale, dar şi cele moderne sunt memoria unei civilizaţii. Cine îşi distruge memoria devine vegetal-vegetativ. Hârtia sau calculatorul înmagazinează istorie recentă, colecţii, care peste un timp se vor dovedi nepreţuite prin unicitatea lor. Am fost uimit să mi se dea la un magazin un banal produs, era înainte de ‘89, învelit într-o foaie ruptă din Istoria literaturii române…, o pagină cu Imnul lui Petru Cercel, reprodus de un G. Călinescu în Istoria... sa. Emoţionat, ajuns acasă, prin zloata iernii, am netezit pagina şi i-am scris domnitorului o baladă să-l consolez de ignoranţa şi ingratitudinea conaţionalilor mei. Dar e o picătură într-un ocean.