Recenta apariţie a compactului volum, Poezia românească neomodernistă, de peste 800 de pagini, datorat lui Ion Pop, va prilejui, sunt sigur, dezbateri şi cronici, comentarii numeroase, nu peste mult timp. Cel necesar parcurgerii cărţii, unde poezia deceniilor din secolul trecut, intervalul 1960-’80, dar cu unele prelungiri până după 2000, este minuţios analizată de un iubitor al poeziei, pe care o şi scrie, nu numai o supune grilei sale valorice.

Beneficiind de orientările „noii critici”, a Şcolii de critică geneveze , mai exact, din unii autori va traduce dintr-o afinitate evidentă, Ion Pop este unul dintre cei mai experimentaţi cunoscători de poetici europene. Un demers comprehensiv-afectiv stă la originea analizelor universitarului clujean, o lectură de identificare a semnelor indelebile ale unei individualităţi poetice. În plus, un entuziasm interpretativ, „o debordanţă analitică” (Al. Cistelecan) este evidentă în cazul impresionantului tom apărut la editura Şcoala Ardeleană, în condiţii grafice privilegiate.

Grăbita şi nedreapta clasare a poeziei dintre 1964-1980, considerată a fi un remake modernist, un tardo-modernism (Mircea Cărtărescu) ori, cu o mai fină nuanţă depreciativă, neomodernism (Ion Bogdan Lefter), poezie în fond a generaţiei lui Nichita Stănescu, generaţie pe care Ion Pop o creditează din plin încă în volumul lui din 1973, va fi acum cu probe mai numeroase reabilitată pentru cititorii de azi. În Poezia unei generaţii, 1973, avem prima înscriere în durata istoriei literare a unei generaţii literare încă în desfăşurare. Nu era prima carte a lui Ion Pop, în 1969 examinase obiectiv un segment literar, segment care-l va preocupa de-a lungul anilor, „avangardismul poetic românesc”, pus în conexiune cu experimentele similare de pe alte meridiane literare. Ion Pop aducea, foarte calm, metodic şi convingător, demonstraţiile axiologice necesare recunoaşterii şaizeciştilor ca autori canonici. De fapt, ei intraseră tacit în canon, dar exactitatea diagnosticelor puse de Ion Pop, portretele lor fin nuanţate îndepărtau orice umbră de îndoială... Avem, acum, în acest veritabil tratat, recent apărut, o amplificare a tezei autorului nostru – valoarea neomodernismului românesc este de necontestat .

Prima secţiune, „Debuturi întârziate”, îi strânge pe cerchiştii Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, acesta inteligent recuperat, urmat de gruparea revistei Steaua cu A. E. Baconsky, artizanul unei poezii care nu ignora experienţele liricii universale moderne, cu Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, toţi marcând „ieşirea din proletcultism”, cu sintagma criticului. „Fenomenul Labiş” este şi el analizat atent la circumstanţele social-istorice, „fenomen urmat de ofensiva estetică a lui Nichita Stănescu”. Nu lipsesc reprezentanţii unui „tradiţionalism actualizat”, ca Ion Horea, Io(a)n Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ etc. sau „clasicizanţii”, de la Alexandru Miran la Petru Creţia, de la Mihai Cantuniari la Eugen Dorcescu. Nu lipsesc nici „baladiştii, trubadurii, oficianţii ritualului liric”, adică Horia Zilieru, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Ion Cocora, autor tot mai prizat. Avem un capitol numit „Poezia în for”, unde-i găsim pe Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Adi Cusin, revalorificat atent, pe Dorin Tudoran şi pe Daniela Crăsnaru. „Fanteziştii ironici, parodicii, elegiacii”, de la Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu la Ovidiu Genaru şi Emil Brumaru se bucură de lectura unui critic permeabil la formulele vitalizante; un ochi tânăr, nu unul obosit le citeşte opera în evoluţia sa...

Nu vreau să-i răpesc cititorului plăcerea de a descoperi singur celelalte acolade critice, de pildă, a „onirismului estetic” sau a „remodelărilor expresioniste”, toate clasificările adecvate pe familii de spirite. Cam tot ce a însemnat nume literar în aceste decenii este inclus in cartea de critică a lui Ion Pop, carte fundamentală pentru cine vrea să cunoască o secvenţă importantă din istoria reconectării liricii româneşti cu marea, adevărata poezie europeană. Nu poate fi, apoi, decât binevenit şi capitolul final, unde Ion Pop se autoanalizează ca poet. Închegarea acestei cărţi a impus munca sistematică a unei vieţi, dedicate analizelor experte a mii de poeţi. Criticile aduse unor texte, nu multe, rezervele de principiu sau cele punctuale (autorul practică, după cum s-a spus, „lectura lentă”) sunt elegant formulate, dar despărţirea semnificativului estetic de nesemnificativ se vede. Criteriul estetic va fi dominant, însă Ion Pop nu neglijează contextul istoric, iar citatele substanţiale, în acest sens, de la subsolul paginilor, aduc necesarele elemente pentru înţelegerea unei atmosfere literare. Citate clarificatoare, inclusiv din critica tânără.

În persoana lui Ion Pop avem şi un scriitor cu un vizibil simţ civic. Pornind de la un fond al tenacităţii maramureşene, Ion Pop echilibrează blândeţile meditative cu energiile ofensive. Viaţa şi literatura au modelat dinăuntru un chip de autentic intelectual de azi şi dintotdeauna.