Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Digestiv de vacanță

        

E vară, e vremea vacanţelor. Plecăm în călătorii sau ne amintim de altele, din propriul trecut ori din cărţi. Trăitoare în Estul Europei, visurile mele de voiaj sunt întotdeauna legate de Occident. Vesticii făceau însă, odinioară, şi cred că şi azi, incursiuni exotice, atraşi de vraja misterioasă a Orientului. Aşa a ajuns să descopere francezul lui conu’ Vasile Alecsandri Balta Albă. Invers decât Montesquieu, care dusese persanul la Paris, revoluţionarul nostru paşoptist aduce occidentalul în Valahia. În fond, este vorba despre un discurs identitar deghizat într-o percepţie imagologică. Dar să lăsăm acum meditaţiile pe tema asta obsesivă a culturii române şi să citim un fragment de text, în toată splendoarea lui pitoresc-amuzantă, nămolul „miraculos“ din istorisire fiind madlena pentru amintirile vacanţei din copilărie, când mergeam cu ai mei la Techirghiol. (G.G.)

„Intru în Valahia ca într-o ţară pustie, şi deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la nişte băi, aproape de Brăila. Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruţa poştei şi întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum şi în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăşi la ideea mea cea dintâi şi, în urmare, mă culc cu încredinţarea că mă găsesc într-o ţară sălbatică. Închipuiţi-vă dar ce revoluţie s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşti europeneşti pline de figuri europeneşti şi de toalete europeneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţişa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţa cu şlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine şi originale. Mai adăugaţi la aceste pocnetele şi răcnetele postaşilor, mişcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulţimea cailor înhămaţi la dânsele, clopoţeii ce sunau la gâtul lor şi, în sfârşit, efectul noutăţii acestor lucruri în ochii unui străin, ş-aşa vă veţi putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în faţa unui spectacol atât de neaşteptat. (…)

Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.

Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.

Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.

Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri.

Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.

Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei!... E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon. (…)

Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbăteşti, altele dulci şi armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; şi cu cât păşeam înainte, mă întâlneam cu fiinţe de sexul frumos sau cu fiinţe de sexul nefrumos; şi cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredinţat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o ţară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.

Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât şi în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!

Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăşi de glod pe obraz şi al treilea făcându-şi pe piept o jiletcă tot de glod.

– Aflat-aţi – zise unul – cele de pe urmă minuni ale bălţii?...

O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăşi mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câştigat auzul, şi un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuinţarea glodului acestei bălţi!

– Nu e de mirare – răspunse altul – căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii... (…)

Înspre seară ne duserăm călări iarăşi pe malul bălţii, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.

Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame şi cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani şi, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni şi alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate înot din orice primejdie, şi aşa ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.

Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neaşteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât şi prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţi-mă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.

Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini şi de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Şi când se sfârşi balul şi când ieşii din sală şi mă găsii iar într-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredinţare: «În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în Halima!»“.

(Balta-Albă)

© 2007 Revista Ramuri