Cuvintele rostite în stare de transă ale unor creştini, cunoscuta glosolalie, sau „vorbirea în limbi”, despre care Apostolul Pavel scrie, prudent, în cunoscutul pasaj din 1 Corinteni, nu sunt rodul unui delir, ci rodul unor viziuni mistice. Sau, trăgând spuza pe turta scriitorilor, glosolalia poate fi poezie profetică, la pragul superior, ori dicteu suprarealist, la cel inferior. Aceasta dacă vom judeca, simplist, cu ochii secularizaţi ai prezentului. Glosolalia poartă un mesaj care trebuie descifrat, nu minimalizat ori ridiculizat de raţiunea simplificatoare. Poezia avea la cei vechi şi această funcţie, azi rarisimă, de a anticipa anumite evenimente, de a prevesti, de a profeţi, de a avertiza. Cum observa Amos Oz, „poezia evreilor şi a slavilor mai păstrează funcţia profetică”, vezi dialogul cu Cătălin Ştefănescu. Aşadar, sintagme ca „poeta vates”, sau „poet-profet”, de pildă, poate nu sunt cu totul gratuite, chiar dacă unii acum le ironizează, postmodernist.

În 1999, în luna mai, Papa Ioan Paul al II-lea lansa o Scrisoare către artişti, unde, amintind complementaritatea dintre credinţă şi artă în perioada medievală şi renascentistă, mai cu seamă, armonioasa lor conlucrare, nu aservire, concluziona că poeţii, pictorii, muzicienii contemporani sunt „chemaţi să işte noi epifanii”. Dramaturg şi poet, tradus cum ştim din polonă în româneşte de Nicolae Mareş, Karol Wojtila a fost nu numai un incomparabil pontif roman, dar şi un remarcabil scriitor religios, compunând cu mijloace moderne, un spirit liber, deschis diversităţii lumii, omului concret. Nu se pune problema în cazul artei sacre de a ilustra pedagogic vreo dogmă, ci de a o trăi, după capacitatea autorului, dacă el, bineînţeles, doreşte această trăire, şi i se dă acest dar, nimeni nu îl obligă să dubleze plicticos predicile neinspirate.

Într-o recentă traducere în limba română a teologului italian Romano Guardini, veronezul care îşi redacta lucrările în limba germană, lucrări unanim apreciate pentru calitatea lor, în special în secolul trecut, citim fraze de o mare distincţie intelectuală, care conving prin adevărul lor imuabil. Estetica, în analizele lui Romano Guardini, îşi păstrează identitatea care nu se pierde în pofida mutaţiilor istorice, multe dintre ideile expuse cu calm rămân valabile şi pentru noi, cei de azi. Iată, în Esenţa operei de artă, tonul unei muzici care nu se va învechi niciodată: „Orice adevărată operă de artă, chiar şi cea mai măruntă, are caracterul unei lumi: al unui spaţiu în care putem pătrunde privind, ascultând, mişcându-ne. Acest spaţiu este altfel construit decât al realităţii nemijlocite. El nu numai că este mai corect, mai frumos, mai adânc, mai viu decât cel al existenţei cotidiene, dar are o calitate proprie, în el lucrul şi omul sunt deschişi”. Parcă l-am citi pe Blaga. Cosmoidul. Poate pe Heidegger. Dar şi parcă ar suna ca un îndemn la filtrarea realului, la selecţie şi sublimare, operaţiuni specifice imaginilor artistice, nu la cultivarea unui sălbatic prezenteism, la virulenţa manifestelor pseudo-poetice cu rol social, revendicativ, politic, îndreptăţite ca reacţii civice, dar nepotrivite în cosmosul artistic, unde somaţiile zilei se cer atent cernute. Sau, mai tranşant, în capitolul „Relaţia cu realitatea” din acelaşi volum, apărut la editura Limes, în traducerea poetului Ioan Milea – cel care ne-a mai oferit versiuni din Rudolf Otto şi tălmăcirea recentă a poeziilor lui Vincenzo Cardarelli. Pasajul promis: „În sfârşit, de esenţa operei de artă ţine şi faptul că, prin ceea ce-i este propriu, ea nu se situează în realitate (…). Un act de cunoaştere este mai real decât un copac sau un cristal. Dar real nu este conţinutul său: ceea ce, cunoscând, am lăuntric în faţa mea. Acest lucru este reprezentat, gândit, ceea ce înseamnă însă ireal. La fel se întâmplă şi cu opera de artă. Elementul ei propriu este ireal, nu pentru că este spiritual, ci pentru că este conţinut al reprezentării”.

De atâtea ori întoarcerea la clasici ne redă curajul de a considera actul artistic sub specia eternităţii, nu al modei sau a trendului pasager, de unde demnitatea operei de artă, dincolo de degradarea ei în pastişă, în parodierea sacrului, făcută cu o voluptate deconstructivă păgubitoare. Una e ironia, alta e măgăria.