Una dintre cele mai puternice imagini din Paradisul dantesc mi se pare cea a sufletelor care vin spre Dante precum peştii dintr-un iaz, sau dintr-o pescărie, când simt că vrei să-i hrăneşti. „Come’n peschiera ch’e tranquilla e pura/ traggonsi i pesci a cio’ che vien di fori/ per modo che lo stimin lor pastura,/ si vid’io beu piu di mille splendori” (Paradiso V,100); Eta Boeriu: „Precum în ape străvezii şi line/ trag peştii din străfund la suprafaţă/ crezând că-i hrana ce de sus le vine,/ la fel văzui mii de splendori în faţă”. Experimentarea prin simţuri a paradisului, amintită de Horia-Roman Patapievici (Două eseuri despre paradis şi o încheiere, Humanitas, 2018), şi inefabilul converg, nu numai aici. De pildă, Dante aminteşte în opera sa numeroase specii de păsări, de la cristicul pelican care se jertfeşte pentru puii săi, la barză, grauri, ciocârlie, coţofene. Peştii şi păsările au, după mine, ceva în comun – aripile, respectiv înotătoarele, aripi acvatice – şi, de asemenea, mediul lor diferit de al nostru, transparent, fluid, penetrabil, mai uşor decât cel dens, compact, terestru. Deci, cele două specii sunt, oarecum, făpturi poetice din plecare, sunt apte a-i servi poetului comparaţii ale obiceiurilor lor cu starea sufletelor din paradis…

Tot în Paradiso (XXX, 61-67), o descriere a Fluviului de lumină (Il fiume di luce) combină elemente de rai terestru, grădina prin care curge un fluviu, cu cele de mineralogie simbolică, totul de un dinamism luminos care îşi păstrează caracterul supranatural. „E vidi lume in forma di rivera/ fluvido di fulgore, intre due rive/ dipinte di mirabil primavera./ Di tal fiumana uscian favile vive/ e di ogni parte si mettíen ne’ fiori, quasi rubin che oro circumscrive/ poi come inebriate da li odori,/ riprofundavan se’ nel miro gurge,/ e s’un intrava, un’altra n’uscia fuori”. Eta Boeriu: „Văzui un fluviu de lumină clară,/ incandescent, cu maluri smălţuite/ de-o veşnică şi dulce primăvară./ Şi din adânc ţâşneau scântei menite/ să cadă printre flori precum rubine,/ de aur şi argint împrejmuite./ Ca bete de miresme şi lumine/ se scufundau şi dintre unde-n urmă/ se revărsau alte scântei divine”. Sufletele sunt scântei vii, care-i apar privitorului uimit într-o succesiune rapidă, lumina de care scria Patapievici, ca marcă a paradisului, este aici mai mult corpuscul decât undă. Se desfăşoară acum cu elemente de paradis terestru o scenă animată, un du-te vino ceresc, anticipând imaginea cetelor angelice din versurile Cânturilor următoare.

O altă perspectivă a Paradisului avem la un sfânt din secolul al IV-lea, Efrem Sirul, 306-373, de consultat în volumul de la editura Deisis, Imnele Raiului, studiu introductiv şi traducere de Ioan. I. Ică jr. „Grădina aceea al cărui nume mă umple de bucurie” are o altă înfăţişare decât raiul occidental, descris de Dante: „Am văzut acolo un sălaş şi un cort de lumină,/ o voce vestind: Binecuvântat tâlharul/ care prin har a primit cheile Raiului” (8, 2). O particularitate a credinţei răsăritene, pe care Efrem o exprimă în lucrarea sa, sinteză de poezie universală şi misticism siriac, de imaginar creştin şi tonalitate imnică, este elogiul trupului: „Mai întâi am crezut că el era deja acolo, dar mai apoi am cugetat/ că sufletul nu poate simţi raiul/ fără tovarăşul său, (trupul) instrumentul şi harfa lui” (8, 2). „În sălaşele dorite de la marginea Raiului/ locuiesc sufletele credincioşilor şi ale drepţilor/ aşteptându-şi aici trupurile, prietenii lor” (8, 11). Paradisul lui Efrem este regăsirea păcii între regnuri şi împlinirea dorinţelor curate, simple, fireşti: „Dacă vei vrea atunci să te urci într-un pom/ el îţi va întinde ramurile sale în jos ca trepte picioarelor tale,/ ... Cine a mai văzut un astfel de ospăţ în sânul unui pom,/ cu roade de tot felul la îndemână, gata să fie culese/ … fructe pentru a potoli foamea şi roade pentru a astâmpăra setea,/ roua pentru a spăla mâinile şi frunze pentru a le usca mai apoi –/ visterie neistovită a unui Domn bogat întru toate” (9, 3; 4, 6). Concreteţea descrierilor condiţiilor din Rai e cu totul alta, mai spontan-inocentă, decât constructul intelectual din capodopera dantescă. Are dreptate teologul Ioan I. Ică junior să scrie: „Raiul efremian apare drept o realitate complexă, în acelaşi timp materială şi spirituală, fizică şi mistică, protologică şi eshatologică. O viziune tipică pentru tradiţia răsăriteană, ca de altfel şi viziunea pozitivă şi optimistă despre Dumnezeu şi om şi comuniunea lor”. Dante introduce personaje istorice, reale, de la sfinţi, papi, la oameni politici. SF. Efrem Sirul este atemporal sau supraistoric. Dar bucuria sufletelor din paradis are multe trăsături comune ambilor autori. Fluviul de lumină din Paradiso XXX îl găsim altfel, dar cu acelaşi dinamism luminos, suprauman, la Sf. Efrem Sirul: „Atât de năvalnic e torentul desfătărilor, că de îndată ce/ un pom pleacă,/ următorul îţi face semn; toţi se bucură/ că vei gusta fructul unuia şi vei bea sucul altuia/ te vei spăla şi curăţi în roua unuia…” (8, 6).