S-au împlinit mai mulţi ani de la cutremurul devastator din 4 martie 1977, prilej de a ne aminti de cei nouă scriitori dispăruţi atunci. Un fel de antologie comemorativă, 9 pentru eternitate, adunase din presa vremii cam tot ce s-a scris memorabil despre A.E. Baconsky, Al. Ivasiuc, Mihai Petroveanu, Veronica Porumbacu, Mihai Gafiţa etc. Descoperim, recitind-o, că ne vorbea sincer despre solidaritatea din momentele grele ale unei mari familii, cea a scriitorilor de atunci. Desigur că nu toată lumea se simpatiza, dar de respectat se respecta, existau două orientări, cum ne amintim, aripa occidentalizantă, pro-europenă, grupată în jurul revistei România literară, şi cea protocronistă, strânsă în jurul revistei Luceafărul. Numai că, indiferent căreia dintre tabere te raliai, cronicarii îţi analizau cărţile, nu le ignorau. Azi, dacă eşti ca mentalitate în cercul celor de la România literară, sau a celor opt publicaţii literare susţinute financiar de stat, printre care un alt, înnoit Luceafăr de dimineaţă, pentru celelalte publicaţii nu exişti ca scriitor, fie el bun sau rău. Ba mai eşti considerat şi depăşit, pe bloguri, pentru că nu aderi la postmodernismul triumfalist. Două generaţii cu propriile table de valori divid lumea culturii literelor contemporane, ce e valoros la unii e mediocru la alţii. Deruta cititorilor este sporită de concursurile de pe reţelele literare, care-şi omagiază propriile alegeri estetice. Unde să găseşti o convergenţă a criteriilor estetice, o punere de acord rezonabilă în aceste dispute neproductive intelectual? Polemicile irigă ţesutul vieţii literare, dacă sunt făcute cu bună-credinţă, propunând un punct de abordare socotit corect, mai potrivit realităţii, de acord, dar nu anulând, de dragul alinierii la un trend al relativismului, un set de criterii valide dincolo de concepţiile critice de ultima oră. Modernismul e şi rescriere şi „negociere”, dar nu demolare. Noutatea nu e mereu fertilă estetic, aşa cum mocnirea în convenţii este moarte sigură. Dar oare este imposibil un echilibru intelectual între extreme? Poate există un nucleu iradiant, statornic, care trece dincolo de timp. Fericit cine-l găseşte şi se poate bucura de el... Literaţii cu ambiţia de a fi mereu pe prima pagină a actualităţii literare nu-l prea preţuiesc, şi-au primit aici răsplata, sunt pe primele pagini, dar bulgărele acela de aur nu l-au ţinut în palmă, sau, dacă l-au ţinut, s-au grăbit să-l schimbe pe arama lucitoare a popularităţii. „Una e talentul, alta e maniera”.

O carte de proză, de pildă, poate fi declarată „cartea anului” de un prozator şi elogiată excesiv, de tinerii elevi ai unui liceu unde există un cenaclu, ca pur şi simplu „uriaşă” sau „un capitol cultural”, dar privită cu prudenţă de criticii literari cu statut profesional recunoscut. Ce să priceapă de aici un cititor oarecare? Există, e adevărat, nume de scriitori preţuite unanim, luate pe bună dreptate etalon estetic de azi, mai mult, eligibile de către toate juriile. Gabriela Adameşteanu, de exemplu, propusă la Cartea anului de România literară şi la premiile anuale acordate de Observator cultural, semn că o mediere poate fi uneori posibilă între viziuni, condeie critice, stiluri opuse. Ana Blandiana, Florina Ilis, Mircea Cărtărescu, Ion Vianu, Stelian Tănase, Ion Mureşan, regretatul Emil Brumaru au locul lor bine definit axiologic la ambele publicaţii amintite sau, unde este cazul, la recitalurile organizate de ele. La încheiatul Turnir de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor au fost poeţi care nu au ţinut cont de prejudecăţi generaţioniste şi de afilieri în jurul unor publicaţii, semn că pot fi depăşite, judecate lucid, anumite situaţii conflictuale, clarificate unele distorsionări ale realităţii şi, abia apoi, luate deciziile. Una e însă onesta analiză a unor fapte, declaraţii, intenţii şi, în consecinţă, luarea unei decizii responsabile, alta e ipocrita declaraţie de principii şi o falsă „imparţialitate” tipic românească. Mai grav este când ne repezim cu acuzele sau scuzele unui pseudo-idealism, teoretic, de cabinet, subiectivizat de grija pentru propria imagine. Iar total deplasat, lipsit de nuanţe şi aiuritor, este tonul catastrofic de genul „o ruşine naţională” adoptat pentru cele survenite la Botoşani de 15 ianuarie, anul curent, vezi Dilema veche. Este păcat că în acest scandal, artificial creat şi amplificat, nu e nimic limpede, ci, din contră, totul e cam tulbure. Juriul este când scuzat, mai precis se autoscuză, pentru acordarea premiului următorului propus, poetul Liviu Ioan Stoiciu, premiu pe care-l merita, desigur, când învinuit că nu i-a acordat premiul, meritat, poetului Constantin Abăluţă. Acesta iniţial a promis că va veni la decernare, apoi a intervenit ceva care a dat totul peste cap. În Observator cultural, juriului i se cere demisia, la fel în Dilema veche. România literară, dimpotrivă, aduce ca argument Regulamentul juriului. Eu cred că fără a lua în considerare toate elementele realităţii, greşim prin practicarea acestui pseudo-idealism, o retorică, de fapt, care dă bine în ochii naivilor. Această disponibilitate veselă, autosuficientă pentru a comenta orice eveniment, ne aduce un efemer profit mediatic, dar reflectă o lipsă de maturizare etică.