Două autoare de proză din Israel, Ana Shaulov-Enghelberg, cu Victoria Speranţei (Editura Familia), şi Hedi Simon, cu antologia sa Din cioburi de cristal (apărută la aceeaşi editură), ne-au atras atenţia, oferindu-ne o cale de acces spre literatura din Israel, de azi, scrisă în limba română. Despre această literatură, chiar dacă nu ştim foarte multe lucruri, cunoscând doar câţiva autori, ca regretaţii Leon Volovici sau Shaul Carmel, sau autori activi în câmpul traducerilor, ca poetul Moshe B. Itzaki ori eseistul Paul Farkas, dorinţa de a ne apropia de specificul ei este evidentă. Acum, iată, vin în întâmpinarea dorinţei noastre paginile acestor autoare. Dacă ar fi să clasificăm prozele lor, le-am putea ordona, stilistic, conform tripartiţiei lui Nicolae Manolescu din volumul de critică literară Arca lui Noe.

Astfel, Ana Shaulov-Enghelberg ar fi o reprezentantă a doricului. Realismul sobru, omniscienţa autorului, care-şi descrie şi manevrează personajele cum consideră, şi o anumită sobrietate sunt caracteristicele acestui stil. Diferit de el, ionicul, unde am putea include prozele scrise de Hedi Simon, presupune analiza psihologică mai nuanţată, o anumită calofilie, grija pentru expresia cea mai sugestivă. Spectaculosul întâmplărilor, tragicul lor, uneori, caracterele contrastante ale personajelor, de la Mose descurcăreţ în viaţă, emigrant în Statele Unite, ajuns la un nivel economic respectabil, ca tâmplar, apoi proprietar de atelier de tâmplărie, dar cu un fiu, Şalom, desfigurat de un accident, survenit în copilărie, la biata Leiale, soţia sa de care se desparte. Şalom umple treptat toată scena acţiunii, după ce este părăsit de părinţi, SUA neacceptând persoanele cu defecte fizice, devine covrigar, un timp chiar birjar, apoi se aranjează economic în ciuda defectului său şi se însoară. Drama începe de aici ca o pedeapsă, sifilisul primit în bordelurile pariziene îi răpeşte soţiile, pe prima, Mina, apoi pe cea de a doua, Goldiţa, la fel le pier copiii, cinci suflete inocente. Cu o mare pricepere, autoarea construieşte destine întunecate, dramatice. Personaje mai norocoase, Iancu, Toni, tinerii Din, Alin par a scăpa de această pedeapsă divină pentru transgresiunea unei legi străvechi, prezentă ca porunca a şaptea şi în Decalog.

Victoria, a doua secţiune a volumului, desfăşoară şi ea o naraţiune cu note sumbre, o tânără excelând în toate, Victoria, devine brusc invalidă, dar eroina nu se lasă strivită de o soartă potrivnică, ci este capabilă să-şi transforme infirmitatea în generozitate, ajutându-şi semenii să iasă din situaţii mai mult decât dificile. Concret, înfiinţează un Institut al Speranţei, unde adună oameni din diverse categorii sociale, oferindu-le şansa să înceapă o nouă viaţă. Tânărul Din este primul dintre cei salvaţi. Dr. Eisenstein este mâna dreaptă a binefăcătoarei în acest proiect de salvare a omului disperat. Avem un alt personaj care suportă traume cumplite, Mica, fata abuzată cu cinism, de când era copilă, va fi vindecată moral, refăcută fizic, prin căsătoria cu Vladimir, un om blând, dar nedorind să treacă peste preceptele tradiţionale, luna lor de miere se spulberă sub vântul rece al refuzului soţului de a avea un copil care să se nască din pântecele ei, pentru că Mica nu aparţine neamului evreu. Foarte puternic creionat este Dr. Muhamed, medic de succes, care o tratează pe Mica, după ce ea a încercat să se sinucidă, îndrăgostindu-se de ea. Cei doi se căsătoresc, dar soţul Micăi se dovedeşte homosexual şi pedofil, urmare a unei traume din copilărie, moştenire neagră lăsată de un unchi pervers. Ceea ce părea la un moment dat o soluţie, susţinerea sufletească reciprocă a unui creştin arab şi a unei creştine românce, se va termina urât, dureros, violent. O rază de speranţă tot există, din ghearele lui Muhamed va fi salvat, cu ingeniozitate, Ahmed, fiul medicului şi al Micăi. Institutul Speranţei i-a ajutat pe mama şi pe copilul ei, rezultat dintr-un mariaj cu un ins odios, să scape definitiv de teroarea lui.

Aceste naraţiuni, capitole de roman, nuvele, nu ştiu cum să le numesc exact, urmăresc atent, amănunţit, destinele unor cupluri, ori situaţia celor întorşi la maturitate în Israel, sau soarta unor emigranţi români ajunşi aici. Uneori aceste subiecte, cu inserţii realist-cotidiene, sunt îngemănate. Părţile naraţiunilor mi se par suficient de autonome, dar ceva le leagă, totuşi, pe lângă reluarea unor personaje, o anume perspectivă unitară, configurată religios-moral. Autoarea este convinsă că există, va exista mereu, o răsplată divină pentru cei drepţi şi o pedeapsă tot divină pentru cei nedrepţi.

Inventivă mi se pare apoi povestea din Aura, partea a treia a acestui conglomerat epic, unde protagonista, după o perioadă de clandestinitate elveţiană, emigrează împreună cu cei doi fii, Iosif şi Israel, în Ţara Sfântă. Numai că lucrurile nu decurg lin, nici ea, nici copiii ei, gemenii, nu se pot adapta la disciplina fermă a kibuţului, cu toate eforturile binevoitoare ale celui care i-a adus aici. Aparenta scăpare vine de la Dr. Rabinovici, care este atras şi fascinat de „frumuseţea slavă” a emigrantei, însă iubirea lor, ce păruse trainică, se arată a fi o iluzie cruntă. Acesta se căsătoreşte, interesat, cu o anume Diana. Ura de moarte pe care o încearcă Aura, răzbunarea ei, a femeii înşelate în sentimentele ei, este cumplită. Gemenii săi au parte însă de ocrotirea Institutului Speranţei, ei vor fi smulşi dintr-un mediu infracţional şi reorientaţi social. Ultima piesă a acestui puzzle narativ, Anica, urmăreşte evoluţia sau, mai bine zis, involuţia unei prea ambiţioase ţigănci din România. Fără scrupule, ea profită de bărbaţi, inclusiv de soţul ei, Baruh, pentru a se căţăra cu obrăznicie pe un statut social şi profesional total necuvenite, de medic, date fiind pregătirea ei precară în domeniul medical şi lipsa unui elementar bun-simţ. Cei doi alcătuiesc un cuplu pervers, sado-masochist, iar Baruch devine jucăria ei. El se va redresa mai apoi prin Ileana, o prostituată devenită familistă. Lior, fructul legăturii amoroase a lui Baruch cu Anica, este un copil complexat, lipsit de afecţiunea părinţilor. Va fi însă educat cu pricepere, cu tact şi răbdare de bunica sa... El, refuzatul, neiubitul, va fi vindecat, sufleteşte, de un psiholog priceput. Drama nu se stinge, Lior considerându-se în continuare privat de afecţiunea tatălui, e părăsit şi de Anica, mama sa, care, revenită în România, se alătură unei şatre. Tonul scriiturii devine de roman picaresc, pe alocuri... Obez, trist, descurajat, Lior va fi reintegrat în normalitate de Victoria, directoarea, patrona Institutului Speranţei, femeia cu inimă mare, dedicată ajutorării semenilor. Suferinţa multor personaje din aceste naraţiuni tensionate provine din drama de a nu fi iubite. Nenorocul sau nenorocirea pândesc mereu personajele scriitoarei. Inserarea în text a unor proverbe sau judecăţi morale, culese dintr-o înţelepciune multimilenară, cea a poporului evreu, este convingătoare.