Dialogul artelor nu este invenţia zilelor noastre, bineînţeles, artiştii vizuali moderni scriu jurnale sau compun pagini literare, poeme sau eseuri. Este şi cazul Suzanei Fântânariu, cunoscută graficiană, cu numeroase premii în ţară, dar şi în străinătate, universitară timişoreană, un nume de referinţă în xilogravură, pe care nu numai că o practică, dar o şi teoretizează cu competenţa dată de experienţă... Recent, Suzanei Fântânariu i-a apărut un volum de poezii, Exces de melancolie, la editura Avalon, însoţit de o prefaţă atentă şi exactă a lui Ovidiu Pecican. Personalitatea artistei va fi analizată ca „jurnalul unei dinamici interioare, captarea vibraţiilor sufletului de-a lungul momentelor faste şi nefaste pe care le traversează”. Adevărat, volumul înregistrează clipele de seninătate şi cele de apăsare, bucuriile clare şi replierile melancolice, o dramă a creaţiei de fapt cu împlinirile şi interogaţiile inerente artiştilor autentici. Avem stările de tensiune şi incertitudine: „Haos, apă, foc de ceară sunt,/ destin amar” sau „Nu pot să respir/ mă strânge carcasa/ armura cea rece”.

Cele mai sumbre mi se par textele lirice datate 1975-1976, scrise, cum menţionează autoarea, la Craiova, vezi „Pereţii casei s-au curbat/ au forma pământului,/ zilele s-au răstignit în ferestrele mici/ cu plăpândele nopţi ce tac/ zidite în timp/ asurzit/ Mă doare trecutul/...”, sparte totuşi de înfiripări primăvăratice de speranţă: „Privirea strălucindă/ ziua creşte în puteri/ ca apele învolburate...”. Este citabilă în întregime poezia Anotimp răsturnat, dar voi remarca doar reuşitul început al feeriei albe: „Albă zăpadă peste lume/ anotimp răsturnat pe coline”, două versuri minunate, ai spune un haiku adevărat. Poezie a oraşului Timişoara, a Pieţei Traian şi a clopotului lui Ştefan etc., mai ales, sau alteori a atelierului de artist vizual, mediu al prieteniilor solidare prin vocaţie, al apartamentelor de bloc.

„Suntem ce suntem,/ artişti printre gratii/ trăind aici şi acolo/ de vremuri prea târzii”, ne spune Suzana Fântânariu, care nu idealizează realul, chiar dacă un elan neo-romantic poate fi, cum observa şi Ovidiu Pecican, găsit în versurile ei. Visul şi luciditatea consună convingător. „arta strigă/ iată viaţa”, două versuri memorabile, aproape un crez estetic postmodern. Alături de notaţiile de călătorie, unele din locuri celebre,Veneţia, de pildă, se simte şi energia originilor bucovinene, vezi evocarea copilăriei în „Parcul Domnesc” de la Baia, locul naşterii artistei. Apare într-un text liric legendarul călugăr Daniil Sihastrul ori scena Judecăţii din urmă de la o mânăstire, probabil Voroneţul. Aici trebuie reţinut că universalul şi localul sunt percepute în armonie, complementare: ,,Ferestre subţiate/ tăiate în zid/ ca o pânză de Fontana”. Avem şi alte referinţe culturale de acest fel, la Rembrandt, unde „masca de aur se stinge ca o lumânare”, sau la pictura unui Polock, pusă în relaţie cu un „peisaj ploios”.

Un volum de versuri care se cere citit ca o mărturie a unui artist complex, sensibil şi rafinat.