,,Şi vine noaptea lungă visul“, spune poetul ,,Manevrelor de toamnă“, a venit deja pentru prietenul generos Petre Stoica, cel mutat dincolo de hotarele Jimboliei, ale Banatului, ale Europei Centrale, pe care a elogiat-o în poezia sa, amestec inspirat de memorie culturală, melancolie, retrospecţie şi simplitate profundă.

Debutant în deceniile dificile, mai precis în 1957, cu ,,Poeme,“ urmat de ,,Pietre kilometrice“, temele poeziei sale se vor închega, treptat, după, pentru a se impune, apoi, decupând o lume aparte, a obiectelor vetuste, aparent, dar purtătoare de semne ale civilizaţiei de altă dată. Obiecte intens evocatoare, refăcând vieţi, destine, familii, comunităţi. Titlurile sunt grăitoare, iar cultul micilor îndeletniciri rurale contrastează cu elefantiazisul ideologic şi industrial al vremii. La fel, retorica zilei se vede contrazisă în subtext de un fermier bonom din Bulbucata anilor 70, 80. Petre Stoica îşi cultivă grădina, creşte iepuri, cum creştea poetul american capre, se bucură de zilele şi de nopţile provinciei, dar fără idilisme, e un Vergiliu dar şi un Ovidiu exilat, autoexilându-se din cetatea unde lucrurile nu mai au un curs firesc. Un rebel? Nu chiar. Un om calm, crezând în echilibrul lumii, regăsit în natură, un contemplativ care stă deoparte, deocamdată, dar nu e absent, totuşi, trimiţând mesaje poetice senine, luminos-resemnate, cu un subtil rol subversiv, contrastant cu nebunia din jur. Ambianţa relativ favorabilă cultural a momentului imediat după 68, cînd ies în prim plan numele unor Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Matei Călinescu cu entuziasmantele ,,Opiniile lui Zacharia Lichter“, romanele lui Nicolae Breban, sau cronicile neprotocolare ale lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, îl găsesc pe poet gata de memorabile fapte de cultură, dar discret, nu chiar sub luminile reflectoarelor, prieten cu Modest Morariu, cu Mircea Ivănescu, Mircea Tomuş.

Pentru mulţi tineri care se formau, atunci, prin deceniul 7, printre care şi noi cei de la revista ,,Echinox“, Dinu Flămând, Ion Mircea, sau ceva mai mari, ca Nicolae Prelipceanu, dorinţa de a citi marile voci lirice europene, dacă nu în original, cazul limbii franceze, sau italiene, în traduceri de calitate, traducerile lui Petre Stoica au fost aur curat, ploaie binefăcătoare după arşiţa proletcultistă. Bun cunoscător de nemţeşte, prieten cu vienezul Max Demeter Peyfuss, apreciat în spaţiul de limbă germană ca un traducător profesionist, el ne-a deschis minunate ferestre spre universul agonic, expresionist al lui Trakl, vezi ,,59 de poeme’’, 1967, la ELU. Un alt Trakl e din 1980, ,,Tânguirea mierlei’’. Petre Stoica a influenţat, prin echivalenţele sale trakliene din 1967, o întreagă promoţie, să nu zic generaţie.

Corectorul din 54-63 de la ESPLA, ELU, apoi redactorul de la ,,Secolul XX’’, 63-72, dar şi redactor al revistei clujene ,,Steaua“, la Bucureşti, nu şi-a pierdut vremea, s-a aşternut gospodăreşte pe traduceri care umpleau un gol cultural. Şirul evenimentelor ctitorite de Petre Stoica a continuat spre folosul multora, cu densa ,,Poezia germană modernă“, 1968, în BPT, cu strania ,,Poezie nordică modernă“, sau rafinat-decadenta ,,Poezie austriacă modernă“, 1970, cu Johannes Bobrowski, 1974, etc. Lucruri admirabile, temeinicie dar şi disponibilitate pentru discuţii amicale la Doamna Candrea, voiajuri, volume de versuri noi, mai ales, care se remarcau prin originalitatea temelor, stilul elegant, marca inconfundabilă. Ţinuta lui Petre Stoica din acei ani, asemeni poeziei lui, barba îngrijită, dicţia impecabilă, demnitatea replicilor, stârneau admiraţii spontane, descopereau ceva de bun gust, neostentativ, dar original, susţinut de un aer de libertate intelectuală. După 1989, conduce ziarul ,,Dreptatea’’, unde nu doar e un condei politic de prim rang, dar îşi invită confraţii să publice.

Şi acum că nu mai e cu noi, el, omul care a visat un Muzeu european al presei la Jimbolia, a întemeiat o Fundaţie culturală, ce-i poartă numele, a scris importante volume de versuri, a tălmăcit bogat şi metodic, a iubit lumea din jur şi pe cea de departe, să nu-i uităm zâmbetul.

Ca într-o apă adâncă, în bibliotecă şi-n amintire, strălucirea pietrelor sale preţioase, a cărţilor, titluri, foşnete, glasuri, miros de iarbă proaspătă, de măghiran, de mărar, mugurii noului anotimp la începutul căruia a plecat Petre Stoica.