Lumea satului de câmpie transilvan, modelat de către defunctul Imperiu, a cărui putere simbolică şi efectivă, militar-administrativă fuseseră Viena, apoi Budapesta, din 1867 s-a refăcut greu după primul război, dar a trăit bucuria Unirii din 1918. Altă lume, cea de după Alba Iulia, dar aceleaşi obiceiuri, cutume, virtuţi sau păcate, dar şi şansa tinerilor de a studia acum la Bucureşti, Cluj sau Craiova, nu doar la Budapesta sau, desigur, Viena. O posibilitate exista, teoretic, de-acum, şi pentru fiii foştilor supuşi ai grofului Banffy. Alte energii intelectuale se deşteptau acum. Universitatea „Regele Ferdinand“ de la Cluj se deschidea cu profesori ca Emil Racoviţă, Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, cu Emil Haţieganu. Cine să-şi mai aducă aminte de înmormântarea, din 1914, a Împăratului Franz Joseph, omul cu perciuni fabuloşi, masiv, sobru, cremene din Tirol, soţul delicatei şi misterioasei Împărătese Elisabeta, alintată de toţi Sisi, cea care călătorise incognito, prin Europa, Veneţia, Slovenia, Bavaria, erau locurile ei predilecte unde visa, scria poezii. Ajunsese inclusiv la Băile Herculane, unde lăsase urme în memoria românilor, un inel (dăruit, în semn de recunoştinţă, unui localnic; românul o salvase de nişte câini furioşi pe un deal, Domoclet, unde ea se aventurase), un parfum, poate, în camera imperială, unde dormise, în clădirea cu blazon, hotel azi în ruină. Nu-l plângea nimeni pe cel care se scula la 5 dimineaţa, aflat fie la Hofburg, fie la Schőnbrunn, şi după micul dejun, nu mult diferit de cel tradiţional al vienezului, primea sute de oameni veniţi în audienţe, decidea, dar le şi reţinea, uimitor, se spune, numele şi figurile, le citea expert trăsăturile fizionomice, era un fiziognomist, cum ar veni, discuta de la biroul său, destul de sobru, cu mai multe persoane. Se văd şi-acum scaunele, dispuse radial, vreo 7-8, în jurul mesei aulice, la Schőnbrunn, în sala unde primea, acolo unde, azi, vizitatorul ajunge după ce trece de camera de gardă a ofiţerilor, de ultimul filtru. Acolo, descoperi încântat o masă imensă de biliard. Tacurile, aliniate pe marginea tăbliei acoperite cu postav verde, cred că ar putea fi folosite, dacă... Galeria, salonul uriaş cu candelabre, unde se desfăşurau ceremoniile, balurile, petrecerile, alte camere, sunt la fel de evocatoare ale spiritului vienez de rigoare şi voluptate. Nu se dezminte nicidecum nici acest Versailles al Habsburgilor, proiectat de Fischer von Erlach, castel şi grădini, oferite galant Împărătesei Sisi, statui şi fântâni, cea a lui Neptun e colosală, sere şi parc zoo, toate-ţi vorbesc despre plăcerea de a trăi. Franz Joseph, bătrân cu mustaţa albă şi favoriţii lui celebri revărsaţi pe albul pernei, pe care, în dormitor, a agonizat. Agonia unui Imperiu, frontul, 1914. Apoi lucrurile se precipită. Dar e de reţinut şi scena funeraliilor, la Leopold Museum, în ampla expoziţie ,,Secession şi Jugendstil“ (cuprinzând proiecte de arhitectură, Alfred Loos, Joseph Maria Olbricht, pictură, Egon Schiele, Klimt etc., arte decorative, afişe, mobilier etc.) avem radiografierea quasi-completă a Vienei artistice din jurul anului 1900. Vezi, filmată, ceremonia care include grupuri oficiale, consilieri aulici, guvernatori, generali, cred, în jurul Stefansdom-ului, cortegiu funerar în formare, spre a-l duce spre cripta de la Hofburg pe Franz Joseph, toate personaje copleşite de importanţa momentului şi a funcţiei lor, uşor aferate, mi se pare mie, toate monolitice, grave, robuste, foarte robuste, mustăţi groase şi burţi imperiale, săbii şi chipie. Un aer funcţionăresc-marţial, una dintre dimensiuni trecând în cealaltă, iată, aici, condensat, specificul KuK. Specificul Imperiului Mariei Tereza şi al lui Franz Ioseph, pe care-l prohodesc funcţionarii lui fideli. Mirosul din jur, o fi fost cel de brad, de flori, de la coroane, poate de tutun, dar sigur şi unul cabalin, precum e, persistent, şi astăzi? Viena miroase a urină şi sudoare de cal, pe lângă Loos-Haus, chiar lângă Peter Kirche, în Michaelerplatz, în plin centru al centrului, deci, să nu mai zic de locurile unde staţionează, legal desigur, trăsurile. Calul e ca în urmă cu secole, nedespărţit de imaginea oraşului valsului, al lui Mozart şi al medicului genial, Sigmund Freud, pe care l-a frecventat tatăl lui Steinhardt. Inutil să vă mai amintesc de manejul cu public de la Şcoala spaniolă de călărie, de la Hofburg.

Sentimentul de bunăstare, de confort psihic nu a dispărut cu totul din Viena, nici azi.

Ai paharul cu apă de la robinet (apă purificată, cum numai oraşul acesta are) oferit lângă cafea, ai zâmbetul chelnerului, profesionist, desigur, dar cât de departe de acreala sau grimasa ,,ospătarului român“. Iar bucuria aceasta simplă, de a sta la o masă, sub o umbrelă, privind faţada unui palat ori strada, îţi ajunge. Chiar dacă nu ai avut şansa să-l întâlneşti, aici, precum Cornel Ungureanu, pe marele prieten al literaţilor români, pe Max Demeter Pyfuss, cel care l-a sprijinit pe regretatul poet şi traducător Petre Stoica, a transpus în germană, riscând expulzarea (ca vizitator austriac în România comunistă), romanul lui A.E. Baconsky, Echinoxul nebunilor, a obţinut burse, i-a recomandat generos pe mulţi scriitori români.

Viena ştie să fie generoasă, colocviul ,,Şcoala Ardeleană - un moment european românesc. Budai-Deleanu şi Petru Maior - 250 de ani de la naştere“ a fost excelent organizat la ,,Centrul cultural Otto Maeur“, prin pr. Vasile Luţai şi colegul nostru, lector la Viena, George Achim. Cu o participare prestigioasă româno-austriacă, de la acad. Eugen Simion la prof. Ion Pop, de la episcopul unit Virgil Bercea la acad. Ioan Aurel Pop, de la istoricul Ernst Sűtner la prof. Hans Dama, de la prof. Michael Metzeltin la prof. Theode Kahl, ambii de la Academia de Ştiinţă din Viena.

Iar Primăria vieneză, care prin serviciul său cultural, inimosul Günther, i-a pus la dispoziţie ,,La petite galerie-Time“ plasticienei Angela Roman, a făcut un gest pur şi simplu extraordinar. Nu mai puţin vrednic a fost Constantin Hant, care se străduieşte să pună în valoare creaţia artelor din România, dar nu numai de aici, administrând cu dăruire sala de expoziţii din Martinstrasse 54. O expoziţie de artă textilă românească, un vernisaj cu numeroase nume sonore, vizitatori din belşug, după ce, în anii anteriori, grupul ,,SubReal“ sau soţii Perjovschi avuseseră parte de laude binemeritate, iată lucruri care-ţi dau speranţe că nu-i totul inutil.