E înainte de şapte, se simte mirosul de pin al dimineţii,

veveriţa e sus şi jos printre ramurile cu stropi,

roua ajunge până la tine, saliva inefabilului,

om aproape bătrân, printre tinerii guralivi.

Apoi, imediat, cerul e sfâşiat de ţipetele pescăruşilor urbani,

un pumnal care sfâşie o togă care se umflă de sânge,

e dureros nu că te prăbuşeşti, ci mai ales că, surprinzătoare,

lovitura vine din spate.

Sângele atrage muştele verzi şi turiştii,

ca întotdeauana, e ceva crud care-i bucură,

ei vii, alţii morţi…

Pe lângă presupusul loc unde a căzut Cezar înjunghiat

e înghesuiala cea mai mare,

tu taci şi asculţi apele freatice de sub paviment,

murmurul vocilor care răzbat de dincolo de tăcere,

,,Muzica nu e decât extensia tăcerii,

Muzica fără tăcere-nseamnă vacarm’’.

Rotindu-se deasupra clădirilor albe cu terase,

semnele zilei care începe se vestesc faste,

numai maiuscole, fără delicate minuscule,

caractere latine, obiceiuri latine, locuinţe romane,

subteranele timpului încă locuibile,

reţete cu verdeţuri din vremea lui Plinius cel Bătrân.

Ferestre luminate la nivelul coloanelor antice

într-o Piaţă de piatră,

în penumbra cărora ghiceşti computerul

cu ecranul plin de ştiri.

Cât e încă noapte şi primul tramvai întoarce la Villa Borghese,

mai poţi să te-ntorci la izvoarele tinereţii ireversibile.

Murmur de litanie numele celor morţi, nume de centurioni romani,

Marianus,

Marcelus,

Cornelius,

Vergilius,

Marius.

Nori şi aripi încărcate de umezeală deasupra Forului,

Templul lui Romolo cu faţa plină de frigul lunii noiembrie,

Spate în spate cu Biserica sfinţilor doctori fără arginţi,

Moartea şi Învierea, lectio divina.

Ceva care apasă de peste tot, ca un spin în carne,

ca o mustrare,

Nu tot ce-am fi putut face am şi făcut.