Reîntoarcera unui exilat – Titu Popescu

Titu Popescu este un nume binecunoscut, un critic afirmat în deceniile şapte şi opt la revista sibiană Transilvania, mai ales. În 1987 alege exilul. Recentul volum de eseuri pe teme politice, Psihiatria politică, este centrat pe acest subiect al rezistenţei împotriva comunismului, în România sau în afara ţării... Conceptul de psihiatrie politică a fost impus de Ion Vianu, cum ştim cu toţii, dar foarte activul critic sibian, atât înainte de 1987, dar şi după, de la München, ne oferă câteva elemente noi (mărturia unei asistente, printre altele, de la vestitul Spital Central nr. 9 din Bucureşti) despre metodele de „tratament“ odios al nesupuşilor, despre supravegherea şi reprimarea opozanţilor regimului comunist.

Din perioada de dinaintea plecării criticului în Germania, mulţi ne amintim titlurile unor volume de critică literară la zi, Cărţi cu iesire la mare, 1980, sau lucrări solide teoretic, bine primite de publicul specializat, vezi Mihail Dragomirescu, estetician, 1973, sau D. Caracostea – un critic modern, tipărită chiar în luna în care Titu Popescu a ales exilul. Dincolo, scrie nu doar o monografie de referinţă despre Horia Stamatu, 1993, sau volume despre condiţia exilatului politic, printre care Un an cât o speranţă,1989, dar şi povestiri cu subiect italian, 1993, etc. Este un condei redutabil al multor publicaţii ale exilului intelectual românesc, conduce Curentul münchenez, mai mult, coordonează, tot la München, Revista Scriitorilor Români, patronată spiritual de Monseniorul Octavian Bârlea, cea mutată de la Roma, dupa moartea lui Mircea Popescu. Un critic foarte atent la mutaţiile literare (Estetica paradoxismului, 1995, Estetica mişcării, 2007), reintrat firesc, după întoarcerea în ţară (stabilit la Cluj, oraşul studenţiei sale), în circuitul literar, consecvent colaborator la Jurnalul literar, cu cronici, sau la Steaua.

Revenind la volumul în discuţie despre infamantul procedeu românesc, dar nu doar românesc, evident unul pseudo-medical de tratare a răzvrătiţilor politici, trebuie spus că, prin referinţele critice (Constantin Dumitrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Steinhardt etc.), vizează un ansamblu opresiv, cel al totalitarismului instaurat după Cortina de Fier, nu doar strict practica medicală incorectă. „Psihiatria politică a constituit un reflex al terorii permanente ….“, scrie autorul.

Amplul eseu introductiv se va continua, subteran, în capitolul „Extensii“, cuprinzând articole varii, unele polemice, precum cel despre „Originea suferinţei în România“, cauzată de actul de la 23 August 1944 şi de colaboraţionismul BOR, afirmă criticul. Folosindu-se de cartea lui Pamfil Şeicaru, Cenuşa, nimic decât cenuşa, editată la Paris, Editions André Bonne, Titu Popescu reface, prin citatele celebrului gazetar, atmosfera imediat postbelică. O opinie: „Dacă ducerea mai departe a războiului ar fi însemnat o catastrofă, armistiţiul cu Rusia sovietică nu a fost mai bun…“. Starea dramatică de dinainte de 1944 şi consecinţele catastrofale, de după, ziaristul le concentrează în câteva flash-uri teribile din epoca „Eliberării“ noastre de noi înşine, cu aport rusesc: „Defilarea ruşilor în mase compacte, cu rândurile amestecate, n-avea nimic marţial, ci mai degrabă părea ceva de gelatină“. Cifre, documente, mărturii ale derutei, „130.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost făcuţi prizonieri de către ruşi în 24 de ore (23-24 august), câţi în cursul celor trei ani de război, când cu toate pierderile din Stalingrad şi din Crimeia nu am avut decât 147.000 de prizonieri“.

Despre Cioran, autorul ne dă un text foarte dens, „Între discreditare şi acceptare“, observând că paradisul cioranian e o virtualitate, iar valorizarea lui se face foarte prudent, „un monolog de interogare a transcendenţei“, a paradisiacului văzut ca, spune Cioran, „lene“ sau „patimă desuetă“, dar şi ca deturnare a metafizicului în social, clamatul paradis terestru al utopiilor, ce pot deveni sângeroase, paradis opus unei „beatitudini paradisiace a începuturilor“, aceasta autentică, raiul pierdut răşinărean. Caracterizarea stilului cioranian are relief: „abstractismul dantelat“ ori „un Rabelais de la Porţile Orientului, autorul unei performanţe stilistice a logosului sapientia liricizat“.

Mai citim texte despre Octavian Paler, redactorul-şef de la România liberă“, un intelectual ce se străduia să respire deasupra vremurilor, concesiv, dar şi independent, despre Ştefan Racovitză, Paul Goma, M. Sebastian, apoi amănunte despre dosarul de Securitate al celui considerat – prin azilul cerut în Germania – tradător etc. Tema recentelor întâlniri organizate de Uniunea Scriitorilor la Neptun, Festivalul „Zile şi nopţi de literatură“, are şi în criticul Titu Popescu un exemplu de autor din diaspora, care nu uită de unde a plecat şi nici metodele defunctului regim comunist. Nu spre răzbunare, spre avertizarea că, uitând ce a fost, riscăm ca totalitarismul, sub o altă formă, poate, să se întoarcă.