Dacă despre Sf.Francisc volumele de studii sau biografiile sunt numeroase, cele despre Fernand din Lisabona, devenit Sf. Anton de Padova, după intrarea fostului călugăr augustinian în ordinul fraţilor minori, nu avem prea multe. Acum, iată că acest deziderat este împlinit, la editura Messagero, din Padova, a apărut traducerea în româneşte a unei valoroase biografii a Sfântului, lucrare datorată lui Vergilio Gamboso.

Cunoscut şi iubit de credincioşi, catolici sau ortodocşi, Anton de Padova e un portughez provenind dintr-o nobilă familie din Lisabona secolului al XIII-lea. Se naşte de ziua Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, 1195,familia
i-a dat o bună educaţie creştină, acasă, apoi la o şcoală confesională, cum erau atunci, şi l-ar fi vrut cavaler. O anume destoinicie, în mânuirea armelor, ne relatează cartea lui Vergilio Gamboso, că tânărul ar fi dovedit-o, dar chemarea sa era cu totul alta, cea a glasului Domnului, găsită nu pe câmpul de luptă, ci la călugării agustinienini de la Sf. Vicenţiu, conventul din oraşul natal, apoi la vestita mănăstire Sfânta Cruce de la Coimbra, ,,nucleul viitoarei unversităţi’’. Cei opt ani petrecuţi aici, din 1212, sunt ani de studiu intens, pe volumele operelor unor Augustin, Ambrozie, Ieronim, Beda, Isidor, pe lângă ,,cărţi de poezie, ştiinţă, istorie “, toate contribuind la formarea intelectual-spirituală a tânărului Fernando, observă autorul. O viaţă de rugăciune, dar şi de luptă interioară, de renunţare la orgolii şi patimi, un început al închegării stilului predicilor sale – unul aspru, direct, condamnând decăderea vinovată a moravurilor, inclusiv pe cele ale unor slujitori ai Domnului. Imaginile viitorului predicator franciscan servesc perfect învăţătura creştină, condamnarea păcatului are o inflamare acuzatoare, amintindu-ne de vechii profeţi. Erudiţia scolastică, perfecta cunoaştere a Sfintei Scripturi, memoria extrordinară, simţul realităţilor vremii – toate se sprijineau pe un fundament dogmatic. Pastoraţia Sf. Anton va fi, deci, rodul experienţelor sale, conventuală, la abaţia din Coimbra, apoi eremitică, la Montesanpaolo, lângăForli, când face parte din familia franciscană. Nu rezum cartea lui Virgilio Gamboso, insist asupra unor puncte nodale, sau noduri, pe care Providenţa i le-a făcut alesului său. Cum ar fi, de pildă, părăsirea augustinienilor pentru franciscani, din 1219, dorinţa ardentă, ca la Sf.Francisc, altădată, de a deveni martir în Africa şi, la amândoi, întoarcerea, după boală, naufragiu, o matură clarificare interoară, mai precis ascultarea vocii Spiritului, nu a celei proprii. ,,Spre Africa plecase fratele Anton, la întoarcere devenise deja Sfântul Anton’’, comentează Vergilio Gamboso. Întemeietorul Ordinului fraţilor minori, Il Poverello, şi discipolul său, Sf. Anton, se vor întâlni pentru prima dată la Capitulul Rogojinilor, de unde superiorul provinciei Romagna, fratele Graziano, îl va lua cu el pe acest franciscan de origine lusitană, preot hirotonit, probabil de la Coimbra. De observat că şi maestrul şi ucenicul sunt firi eroice, gata de a se dărui total lui Cristos. Nu se tem de moarte, au fibră de cavaler temerar, înscrisă în firea lor generoasă. Pot fi numiţi, şi unul, şi celălalt, cavaleri ai Neprihănitei, cu expresia lui Vergilio Gamboso, au o devoţiune maximă pentru Sfânta Fecioară, aşa cum mai au în comun darul predicilor inspirate, nu abil-retorice. Ceva simplu, autentic, cuceritor, copilăresc, prin spontaneitatea gesturilor totale, transpare la amândoi. Sunt, apoi, ambii curaţi trupeşte şi sufleteşte, emană mireasma sfinţeniei, cea pe care o simţi, imediat, ca mirosul de pâine bună la cuminecare, ostia sau frământătura bine dospită, cu drojdie sănătoasă.

Predica ţinută de nevoie de Sf.Anton , la Forli, în 1212 (predicatorul la care se aşteptau comunităţile – dominicană şi franciscană–nefiind pregătit) constiuie ,,momentul crucial’’, cum spune autorul volumului, pentru cel care va fi, de-atunci, admirat de o lume întreagă. Nu doar în timpul vieţii, ci mereu. Sunt vestite predicile lui de la Rimini, cetatea adriatică controlată de catari, unde Anton predică peştilor, dar mai ales înfrânge cerbicia ereticului cu pilda mai cumintelui măgar, cinstitor al Sfintei Taine a Împărtăşaniei. ,,Trâmbiţă de luptă este predicarea…’’, citează, din Sf.Anton, biograful şi imediat vin argumentaţia, aplicaţia convingătoare: ,,Ostaşul lui Cristos, Anton, a intrat pe câmpul de luptă şi-i cheamă pe duşmani la luptă’’. Duşmani care pot fi la fel de actuali, viciile, ca atunci, ca întotdeauna. Ce teribile cuvinte rosteşte, cum ne relatează autorul, la moartea unui cămătar. ,,Priviţi cum se adevereşte cuvântul Domnului, care zice- Acolo unde este comoara ta, acolo se află şi inima ta’’. ,,Mergeţi şi uitaţi-vă în cufărul lui
şi-i veţi găsi inima printre banii lui’’.