Născut la Târgu Mureş, la 26 octombrie 1922, Tertulian se dovedeşte un adolescent studios, serios, idealist. Format în ambianţa spirituală, profund europeană, a monseniorului Vladimir Ghika, cel care în august a fost ridicat la cinstea altarelor, ca fericit, Tertulian are, cred, ţelurile generoase ale multor tineri interbelici: slujirea neamului, etica eroică, manifestată atât în cele mărunte, cât şi în cele esentiale, iubirea mărturisitoare, chiar în condiţiile cele mai dificile, setea de a se dărui unui scop transpersonal, pornită din elanul curat al vârstei. Nu ştiu deocamdată nimic despre perioada refugiului său sub Diktat, la Sibiu, 1940-44, îi va fi întâlnit acolo pe Blaga, pe „cerchişti”, pe Nicolae Balotă, mai ales? Curând, caracterul lui Tertulian va fi pus la o încercare. Arestat, în 23 aprilie, 1948, de ziua unui sfânt-militar, Sf. Gheorghe, observ, va fi închis şi torturat, ca deţinut politic, la Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Aiud etc., în iadul cotidian al terorii comuniste. Rabdă, cu neclintit curaj, torturile şi umilinţe descrise fără resentimente, dar cu luciditate, în volumul de amintiri „Trecând pragul tăcerii”, 2008, carte despre care am scris la vremea sa. Reiau de atunci o observaţie la care ţin: chinurile tânărului Tertulian se contopesc cu Patimile Mântuitorului. Astfel, persecuţia religioasă pe care o suferă Tertulian Langa devine o urmare a lui Cristos, pe drumul Golgotei, iar călăii din 1948 sunt la fel de blasfemiatori şi demonici, precum cei vieţuind în urmă cu aproape 2000 de ani... Semnalam, astfel, relatarea unui scenariu plin de simboluri cristice, mai precis scena unei veritabile drame, „autosacramentale”, i-aş zice, – când deţinutul Langa este bătut bestial, într-un fel de abator, în vecinătatea (nu doar spaţială, ci şi alegorică) a unui miel, al cărui sânge picura pe ciment. Mielul pascal, evident. Supliciul deţinutului va fi iluminat, apoi, brusc, de dangătul clopotelor vestind Învierea. Sunetele lor, declanşând înţelegerea misterului Crucii şi murmurul dureros al celui torturat („Isuse!”) nu mai necesită alte comentarii.

Ce particularizează mărturisirea creştină a lui Tertulian Langa, faţă de cea a altor mărturisitori sau martiri sub comunism? Fie ei episcopi, ori preoţi, ortodocşi, precum Calciu-Dumitreasa, ori romano-catolicii, ca Anton Durcovici, recent aprobat de Papa Francisc în vederea beatificării, sau cum au greco-catolicii un Vasile Aftenie, un Ioan Suciu, portretizat, printre alţii, de Mircea Zaciu? Dârzenia, aproape milităroasă, de „miles Christi”, ceva amintindu-ne de un cavaler cruciat, cu sabia cuvântului neotestamentar în mână, vreau să spun în gură, cu coiful credinţei aşezat demn pe creştet (cercul coifului pe pielea frunţii va fi exact cercul viitoarei coroane de biruitor, cred), mereu încins, nu ucigându-şi, verbal, desigur, adversarii, ci apărând Biserica luptătătoare. Apărându-i, zic, de fapt, pe credincioşii formaţi, lent, definitiv, temeinic, în Blajul exigenţelor patriotice şi etice, al episcopului luptător, Micu-Klein, al şcolilor de anvergură modernă, deschise de episcopul Petru Pavel Aron.

Alături, neexclusivist din punct de vedere confesional, fratern, de mărturisitorii ortodocşi, din temniţe. Pentru aceşti oameni vrednici, episcopi sau simpli plugari, se luptă Tertulian Langa. Apără, decis, o comunitate, dar şi un tipar civilizaţional, un ideal, o mentalitate de universalitate concretă din România... Ocroteşte prin liturghii clandestine, acasă, sau călător, „turma mică” a celor nevoiţi să se adune în noile catacombe, de frica unui regim intolerant. Ca vicar episcopal, în această vreme de cernere a sufletelor, Tertulian Langa a fost un bun exemplu de credinţă lucrătoare, un apreciat predicator, cu glas vibrant, metalic, uneori, dar nerăzbunător, intransigent doar cu minciuna, întărindu-şi, după 1964, fraţii de confesiune şi familia.

Cu câteva luni înainte de a fi arestat, la 11 ianuarie 1948, Doina Ştefan îi va deveni soţie. Îl va astepta pe cel închis, vreme de 16 ani, crescând-o pe unica fiică, Măriuca. Monseniorul Ghika şi episcopul unit Tit-Liviu Chinezu nu au binecuvântat degeaba, se vede, această căsătorie exemplară, care, prin fidelitatea şi sacrificiul soţilor, te duce cu gândul la pildele Antichităţii… Asemeni lui Ulise, Tertulian revine după un istovitor periplu şi nu puţine întâlniri cu personaje malefice, monstruoase (Maromet, comandantul de la Jilava, e doar unul). Numai că visatul îndelung „pater familias” este acum cam deşirat la trup şi, pe deasupra, destul de sfios. Sosit spre zorii dimineţii, se aciueşte într-un hol din casa lui, a celor dragi, de pe Republicii, fosta stradă Regală, nedorind să deranjeze pe nimeni. Fata de 16 ani îşi recunoaste, spontan, tatăl în bărbatul înalt, dar slab, dinaintea sa, înaintând spre ea, zâmbitor. În spatele ei, soţia lui, firava, dar hotărâta, Doina, pentru mine – Penelopa. Pe Horea, răzvrătitul din Apuseni, Doina Langa îl are ca înaintaş. Executatul de la Alba Iulia face parte, deci, din neamul ei de moţi, familiari cu durerea şi nedreptatea. Penelopa din Apuseni. Ulise din Transilvania. Tatăl lui Ulise nu se numeşte Laerte, nu e dintr-o mică insulă grecească, este din apropierea Făgăraşului. Tot o insulă, dar de rezistenţă anticomunistă. Conexiuni, nu identităţi, bineînţeles. Un fiu, preot, cu temeinice studii la Roma, Cristian, care moşteneşte darul oratoric şi interpretativ-hermeneutic de la tatăl lui, un ginere – profesor emerit, lingvist reputat al Literelor clujene, Anton Goţia, tot preot, un nepot şi o nepoată, ambii excelând în domeniul studiilor teologice, în străinatate, ne dau o imagine despre climatul unui anumit tip de familie creştină. Un posibil exemplu de construire din interior, prin familie, a societăţii contemporane, pe fundamente religioase.

Absolvent eminent de Drept, Filosofie şi Litere, la Bucureşti, 1944-48, Tertulian Langa este dăruit de Pronie şi cu harul literar, dovedind originalitate şi ritm al ideilor şi al frazării interioare, calităţi recunoscute unanim în, printre alte titluri, Acatistier, 1995, Credo –Dicţionar de Teologie creştină, din perspectivă ecumenică, 1997, în Revelaţii, o suită de cutremurătoare poeme din detenţie, sau în traducerea din ebraică, Psaltirea, text versificat.