E amuzant şi înduioşător să constaţi cît de tare îşi doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă cît de măruntă a irepetabilităţii. O dramă inedită. O boală rară. O întîmplare „de roman” rememorată pînă la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariţie în Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. Mîndria de-a avea trei sîni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătrînă mamă din lume.

O vînzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil şi nimic inedit. Dramele noastre sînt invariabil înseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alţii. Se spune că amprentele digitale sînt unice. Fals. Statistic vorbind, în orice moment pot găsi, undeva în lume, pe cineva avînd amprente identice cu ale mele. Ar fi o întîlnire interesantă...

Aşadar, am încetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obişnuit să constat că, definindu-mă în datele mele esenţiale şi în aşa-zisele mele particularităţi, fac parte dintr-o serie cu un număr nederminat de membri.

M-am adaptat la soarta mea de om obişnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, în perioada în care scriam aceaste rînduri, pe care le-au mai scris şi alţii, eram un funcţionar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absenţă nemotivată. Încercînd permanent să-mi îndeplinesc cu bună-credinţă şi în limitele maxime ale competenţelor mele obligaţiile profesionale. Un soţ normal, un tată normal, un cetăţean.

Ca orice om normal, am o atracţie specifică cititorilor de tabloide pentru experienţele aparte. Am un amic care-a fost în trei războaie: în Yugoslavia, în Afganistan şi în Angola. Cu Vulturii deşertului, Scorpionii roşii, Ismenele verzi şi dracu’ mai ştie cum le zice la toţi ăştia că eu n-am făcut armata şi nu deosebesc un plutonier de un sergent. Băiatul ăsta a fost în trei războaie ca să strîngă bani să-şi cumpere un apartament la bloc şi să-şi întemeieze o familie. Cînd a terminat de dus războaiele şi de adunat banii, femeia l-a părăsit pentru un om obişnuit, care nu făcuse războaie.

Orice om normal, atunci cînd stă de vorbă cu unul despre care ştie sigur că a omorît oameni, e furnicat de curiozitate. Oricît de rezonabil ai fi, tot nu te poţi abţine. Mai cu seamă cînd omul ţi-e amic şi vorbeşti cu el româneşte, la o bere rece. Trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun, spui, tu care n-ai tăiat vreodată gîtul unui pui şi te doboară mila cînd eviscerezi caraşii mutanţi pescuiţi prin lacurile de pe lîngă Bucureşti.

„Aiurea!”, îţi răspunde amicul, verbalizînd cu o vervă în care tu recunoşti corectitudinea şi coerenţa alcoolului. „În esenţă, e doar un trosc, un bum sau un fîs. Asta dacă lucrurile se întîmplă repede, înainte ca trupul care va muri să aibă timp să mai fie penibil încă o dată. Trupului care ştie că va muri i se face frică, se cacă pe el, îi curg mucii şi-i înghite sughiţînd rugăminţi şi promisiuni. Toată această scenă inutilă trebuie evitată; perfect înseamnă rapiditate, eficienţă, discreţie desăvîrşită. Să nu auzi rugăminţi şi să nu vezi sînge. Să nu priveşti pe nimeni în ochi, privirile sînt de prea multe feluri, te derutetază. Să apeşi pe trăgaci. Trosc, bum, fîs. Nimic special.” Atît zice amicul şi mai răstoarnă un pahar în sănătatea fostei viitoare neveste.

Am fost şi eu însurat: dragoste, nuntă, sex (nu neapărat în ordinea asta), tot tacîmul. Am stat cu nevastă-mea vreun an de zile. Mi-e tare greu acum să înţeleg cine a fost sadicul care a inventat instrumentul de tortură căruia-i zice „pat conjugal”. E îngrozitor să dormi cu cineva în acelaşi pat. Trupurile asudă, put, sforăie şi fac pîrţuri. Cel mai tare m-am chinuit cu pîrţurile. În fiecare noapte, din dragoste curată, mă abţineam de la pîrţuri, în fiecare dimineaţă explodam în baie, într-o simfonie incredibil de sonoră, parcă ieşind la lumină din coşmarul unei iminente încurcături de maţe. Ajunsesem să visez că fac pîrţ, mă trezeam de zece ori pe noapte, disperat, balonat şi mai trăgeam cîte unul discret, verificînd, dincolo de orice îndoială, că nevastă-mea doarme tun.

După vreun an de căsnicie, îmi dădusem peste cap digestia şi îmi stricasem somnul definitiv. Ajunsesem să am cearcăne de intelectual şi să mă suspecteze vecinii de ciroză pe fond alcoolic deşi eu beau mai rar decît majoritatea predicatorilor neo-protestanţi. Şi-atunci am pus piciorul în prag şi-am avut o discuţie cu nevastă-mea. I-am spus clar că vreau să dormim separat. Au urmat vreo trei săptămîni de scandaluri pe motiv de „nu mă mai iubeşti”, „ai pe alta”, „toţi sînteţi nişte porci”, pînă mi-am făcut bagajele şi m-am mutat.

Dacă o fi să mă însor iarăşi, o să găsesc o femeie care să nu aibă nimic împotriva dormitoarelor separate. Şi, de cîte ori aud sintagma „pat conjugal”, mă balonez instantaneu, cred că deja e o problemă psihică.

Am iubit-o pe bunica. Eram student –am uitat să vă spun că am făcut studii superioare, da’ se vede, bănuiesc, după cum pun virgulele- şi mă duceam la bunici cu voluptatea rădăcinilor care se tot smulg şi nu se mai termină. Ajung la ei, într-o vară, în livada de la capătul traseului de autobuz linie judeţeană. Bătrînu’ stătea ţanţoş în faţa casei şi hrănea o cloşcă cu o droaie de pui. Pupături, poveşti. Buna unde e? În spate, adună fînul. Pun mînă pe o greblă şi mă grăbesc să o ajut. Alte pupături, alte poveşti. Mă gîndeam: oamenii ăştia au trăit împreună cincizeci de ani. Au crescut cinci copii şi treisprezece nepoţi şi-au făcut două rînduri de case. Şi totuşi, bunica pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ţie-ţi pot spune, că tu ai şcoală multă şi pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă şi-şi ignoră suveran condiţia de absolventă de două clase primare. Îmi oferă o replică în care am regăsit, ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu şi Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar şi-un pic de Marta Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea şi nu mai pot durmi. Şed în pat, mă uit la bună-tu şi-aşe-mi pare că-i un străin!

Balansoarul scîlciat din colţul încăperii. Perfect inutil. Ocupă mai mult de un metru pătrat din suprafaţa construită a locuinţei. Asta înseamnă, la cotaţiile imobiliare din Bucureşti, vreo 2000 de Euro. Două mii de Euro mă costă privilegiul de-a ţine în casă un obiect pe care-l privesc fără să-l văd de şapte ani, în fiecare zi şi nu mi-a dat niciodată prin minte că aş putea să-l arunc. Lucruri. Multe lucruri. Cînd se rupe o cămaşă ori un pantalon, le punem de-o parte. Sînt bune la livadă. Ori la pescuit. Ori de dat la săraci. Uităm de ele ani de zile prin dulapuri. Multe cutii de carton prin diverse locuri. Mă ridic. Iau una. O deschid. Înăuntru sînt şaptesprezece carcase goale de casete audio, trei cascase de CD-uri, două ceasuri de mînă defecte, două pixuri uzate, patru încărcătoare de telefoane mobile, o telecomandă spartă, un lănţişor cu medalion fără nici o valoare. Mi-e lene să mai deschid o altă cutie, mi-e frică să mă gîndesc ce e în cămară. De jur împrejurul meu – lucruri. Oricît aş încerca să fiu îngăduitor, constat că majoritatea
nu-mi sînt de nici un folos. Brelocul de la Sîngeorz Băi. Premergătorul copilului. Pietricele colorate şi scoici de pe plajă. Un căluţ de lemn. Cărţi pe care nu le citeşte nimeni niciodată.

Cred că dacă am decide toţi, în aceeaşi zi, să aruncăm lucrurile inutile din vieţile noastre, serviciile de salubritate ar fi complet depăşite.

Oricum, cele mai mari depozite de amintiri sînt gropile de gunoi ale oraşelor.

E cu neputinţă pentru un om obişnuit să lase vreo umbră, să cîştige măcar acea nemurire provizorie pe care o dă prezenţa statornică în memoria unui grup. De regulă, cei ca noi pot cîştiga un oarecare drept la prezenţă în memoria colectivă doar avînd şansa de a se afla, la momentul potrivit, în preajma celor care fac istoria.

Mă fascinează un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. „20 martie. Înmormîntarea bietei doamne Delaborde. O mulţime de oameni pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri înverzesc sub soarele de primăvară, în mijlocul morţii şi al bătrîneţii”. Această din urmă frază, cu mugurii tineri în mijlocul bătrîneţii şi cum înverzesc ei, se află a fi de o banalitate înfiorătoare. Dar cea de dinainte mă fascinează. Ştim că, în 20 martie 1823, Delacroix a fost la înmormîntarea doamnei Delaborde. Şi nu ne putem împiedica să ne întrebăm cine a fost doamna. Toţi cei care au cunoscut-o sînt oale şi ulcele, vreun anonim se lăfăie deja în fostul ei mormînt, dar doamna Delaborde se încapaţînează să fie prezentă. Vă propun să vă opriţi o clipă din lectură şi să-i aduceţi omagiul dumneavoastră pentru reuşită.

Aşadar, e bine să fii întotdeauna prudent în relaţiile cu ceilalţi: nu ştii niciodată în jurnalul cui şi în ce ipostază te vei arăta posterităţii.

Cum şansele ca cineva din anturajul meu să mă scrie în vreo carte care să fie citită peste o mie de ani sînt destul de reduse, mă consolez cu ideea că, fără să particip, pot fi măcar contemporan cu evenimente de anvergură. Aşteptînd să fiu martor la sfîrşitul lumii, deocamdată cea mai mare mîndrie e că în zilele mele a avut loc integrarea euroatlantică a României (s-ar putea să se scrie cu liniuţă: euro-atlantică). Am un moment de iritare gîndindu-mă că voi fi suspectat de nesinceritate dar îmi asum riscul. E greu de găsit, de-a lungul vieţii mele un moment istoric mai important (încă nu mă născusem cînd americanii punea piciorul pe lună) decît 1 ianuarie 2007.
Să-mi aduceţi aminte, mai încolo, să vă povestesc o întîmplare adevărată din ziua respectivă!

Aşadar, după o zbuciumată istorie milenară, poporul la sînul căruia mă hrănesc păşeşte într-o epocă de pace, stabilitate şi prosperitate. Mai mult, o face cu demnitate. Românul a intrat în Europa păstrîndu-şi întru totul specificul şi tradiţiile.

Printre multe alte lucruri, românul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieşiri „la iarbă verde”. Fenomenul ieşitului „la iarbă verde” e atît de specific românesc încît un sociolog ar găsi oricînd material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.

În fiecare zi de odihnă, din toate oraşele României, începînd cu ora şase dimineaţa, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincţia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un şir nesfîrşit de vehicule se scurge în afară prin toate ieşiri, precum zerul prin toate găurile strecurătorii şi colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu maşina şi care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un crîng, printr-o poiană ori pe lîngă o baltă.

Prin locurile menţionate se revarsă apoi o armată de români veseli, la fel de specilizaţi precum furnicile din muşuroi. În vreme ce domni în chiloţi, şosete supraelastice şi pantofi împletiţi prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai întîi gătarele. (Acestea sînt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trecînd prin cele manufacturate din fier-beton de şase şi discurile de tractor adaptate sfîrîitului slăninii autohtone şi cartofilor de import, pînă la dispozitive sofisticate semănînd cu instrumentele medievale de tortură). Toţi membrii familiilor care nu bat mingea sînt implicaţi apoi, după un ritual ancestral, în pornirea şi întreţinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curăţatul usturoiului, aranjatul mesei cîmpeneşti, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc şi apă, făcutul pozelor de piedică în calea uitării şamd.

Toată această activitate este dublată de creşterea progresivă a volumului muzicilor care se revarsă din fiecare maşină, după algoritmul unei concurenţe generalizate la capătul căreia cîştigă invariabil posesorii auto cu staţiile audio cele mai performante, în admiraţia destul de resemnată a restului lumii. (Acest fenomen –iarăşi specific românesc- a dat naştere şi unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump decît maşina pe care e montat).

În fine, în timp ce nenumăratele brelocuri atîrnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de maşini urlătoare se scutură în vibraţia boxelor (se ştie că aceste brelocuri poartă noroc – potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaşte nici un un caz de accident mortal în care brelocurile să fi fost vătămate) oamenii se aşează la masă mulţumiţi. Devorează merindea arsă şi afumată la eşapament (întrucît românii vor să rămînă în contact cu civilizaţia şi nu se depărtează prea tare de şoseaua de-a lungul căreia îşi întind arsenalul). Deseori, se-mbată. Uneori, se ceartă şi se bat, dar fără ură. Apoi se duc acasă, odihniţi şi cu mintea limpezită de comuniunea cu natura.

Ulterior, sub lumina nesănătos de palidă a lunii, în acordurile nestereofonizate ale unor păsărele ameţite, călătorul imprudent va găsi următoarele: un număr incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile foşnind în adierea vîntului, mormane de mucuri de ţigări din studiul cărora se pot deduce, după urmele de ruj şi muştar, sexul, starea socială şi anduranţa fumătorilor, ambalaje de toate soiurile şi formele, hîrtii felurite, borcane goale, pempărşi doldora de conţinut, cutii de tablă pe care le ling nişte cîini demni de pana lui Dante, jucării desperecheate, farfurii de plastic, tacîmuri, tampoane de uz feminin înroşite încercînd să se asorteze cu frunzele de rostopască, cioburi, coji diverse, caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahaţi proaspeţi, publicaţii de mare sau mic tiraj, rîul, ramul.

Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestivă a enumerării, lista e nesfîrşită, s-o mai completeze şi dumnealui conform observaţiilor personale, eu n-am destulă pastă-n pix.

Am constatat că e tare peste mînă să fii romantic în România. Aş putea relata o suită întreagă de experienţe care să-mi întărească afirmaţia dar voi avea decenţa de a ma limita la una singură, relativ nevinovată şi, cred eu, îmi veţi da dreptate.

Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Pentru neiniţiaţi, Calea Magheru, între Universitate şi Romană, este, de mai bine de două sute de ani, buricul Bucureştilor. Actualmente, artera e considerată una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firmă şi fiţe -îmi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducător al acestor rînduri prin folosirea termenului de mai sus- se înghesuie unele în altele, bogăţia se etalează cu nonşalanţă, oamenii sînt frumoşi, eleganţi, ireali.

Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Într-o conjunctură asupra căreia, din discreţie, nu voi insista, am întîlnire cu o jună fabuloasă al cărei interes faţă de neînsemnata mea persoană îmi rămîne inexplicabil. Mă prezint la locul stabilit cu un sfert de oră în avans, spălat, parfumat şi îmbujorat. Fumez şapte ţigări. Ea apare, naturală ca respiraţia şi zice, la fel de natural: Hai să ne plimbăm! Iată-mă în însăşi chintesenţa romantismului: plimbare, femeie frumoasă şi cu intenţii clare, primăvară clocotitoare, soare blînd şi păsărele. Cititorul ar avea destule motive să mă bănuiască de o stare de spirit întru totul plăcută.

Facem zece paşi purtaţi de entuziasm dinspre Universitate către Romană. Schimbăm nişte vorbe. Pentru un observator atent, îmi trădez timiditatea bine stăpînită măcar prin privirea lăsată în jos. Privire care se agaţă, intempestiv şi accidental, de o flegmă proaspătă, hidrodinamică, cu vagi urme de tutun. De la care zboară instantaneu înspre o altă flegmă, mult mai delicată, stingherită de etalarea publică a nudităţii. Şamd. De la Universitate la Romană, pe cine nu mă crede îl rog să verifice, trotuarul e un covor nesfîrşit de scuipaţi. Sînt de toate felurile: sănătoşi, fragili, proaspeţi, fosilizaţi, în culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, în straturi succesive, palimpsestice. Dacă nu eşti orb, n-ai cum să scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci cînd se plimbă prin zonă, să privească strict în ochii partenerei. Altminteri va păţi ca mine şi se-alege praful de tot romantismul! Dacă la Romană, după o conversaţie uşoară şi-o cafea tare, distinsa va avea iniţiativa nefericită de-a încerca să te sărute pe gură (cîh!), îţi vei aduce aminte subit că ai o urgenţă teribilă, o problemă de a cărei rezolvare îţi atîrnă destinul, o vei lăsa pe preopinentă nedumerită şi frustrată şi vei da bir cu fugiţii! N-ai avut parte de o întîlnire romantică dar măcar ai înţeles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste...