Despre standardizarea individului

Alex ªtefãnescu (cetãþean român)

în dialog cu Ovidiu Hurduzeu (cetãþean american)

[Alex ªtefãnescu:] – În ce mãsurã te-ai integrat în societatea americanã? Dacã ai vrea sã te reinstalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

[Ovidiu Hurduzeu] – Înainte de a-þi rãspunde la întrebare, aº dori sã mã opresc asupra termenului „integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americanã, ca toate democraþiile industriale avansate, s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana realã, cu natura ei misterioasã ºi incomensurabilã, este fasonatã dupã chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un numãr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaþii tehnologice, utopic egalitaristã, în care alfa ºi omega rãmân producþia ºi consumul de masã. Nu poþi avea însã producþie ºi consum de masã, cu alte cuvinte o economie de piaþã integratã, fãrã unificarea ºi standardizarea ideilor, valorilor ºi stilului de viaþã ale indivizilor. Primatul economiei ºi al tehnologiei (cele douã nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societãþi tehnologice avansate este cum sã utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau, la nivelul persoanei, cum sã alegi mijlocul cel mai bun pentru a câºtiga (profita) imediat într-o situaþie datã. Standardizarea individului nu se face din raþiuni politice, ci de eficienþã economicã. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie sã se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intrã în competiþie cu maºinile. În SUA trebuie mereu sã demonstrezi cã eºti la nivelul maºinii, ba chiar mai eficient decât ea ( sau al înlocuitorilor ei umani, sclavii din þãri precum China sau India). Integrarea – cheia eficienþei – trebuie înþeleasã ca proces atotcuprinzãtor. Un motor nu poate funcþiona cu ºuruburi pe jumãtate strânse. Iatã de ce trebuie sã te conformezi întru totul felului de a fi al societãþii tehnologice, sã-i adopþi necondiþionat stilul de viaþã, credinþele, idiosincraziile. Orice dubiu, neliniºte, angoasã, frison existenþial ar produce tensiuni ºi contradicþii perturbatoare atât în interiorul individului, cât ºi la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetãþean american, am jurat credinþã Constituþiei redactate de Pãrinþii fondatori ai SUA. Constituþia nu-mi cere nicãieri sã mã transform într-o unitate tehno-economicã, integratã ºi integrabilã, îmi dã însã dreptul ºi mã obligã moral sã mã comport ca un cetãþean liber si responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, rãspunzând la aceste întrebãri.

România de astãzi este o societate de adaptare. Chiar ºi întrebarea: „Cum te-ai integrat în Franþa, Germania…?” sunã firesc, în vreme ce „te-ai integrat în România?” pare un nonsense. În România te adaptezi mediului social aºa cum te-ai adapta dacã ai fi lãsat singur într-un cadru natural. Dacã în Occident cel mai important lucru este sã te conformezi unor mecanisme implacabile, a cãror funcþionare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând sã te adaptezi la lipsa de sistem, sã navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevãzut ºi improvizaþie. Dacã m-aº întoarce în jungla româneascã, aº încerca sã mã comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic ºi eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea „realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mânã stângace. Idealul meu e sã mã situez în contrapunct faþã de status quo, îmi plac efectele de desincronizare ºi decalaj. Starea de echilibru precar, de tranziþie, de „irealizare”.

[A.ª.]– În afarã de acest rãspuns teoretic, impresionant prin detaºare ºi prin capacitatea de sintezã, vreau ºi unul…epic. Te rog aºadar sã-mi descrii situaþii sau sã-mi povesteºti întâmplãri care sã îmi dea posibilitatea sã retrãiesc, în imaginaþie, ceea ce ai trãit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viaþã.

[O.H.]– Integrarea individului într-o societate tehnologicã începe prin „spargerea” unitãþii sale organice. „Persoana” cu toate conotaþiile pe care le implicã este tranºatã în secþiuni utilitare iar fiecare secþiune este angrenatã într-un anumit tip de reþea economicã. Acum câþiva ani, am petrecut trei zile într-un orãºel situat în imediata vecinãtate a vijeliosului râu Kern din munþii Sierra Nevada. Datoritã torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de „apã repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însã dispus sã mã aventurez în apele învolburate. Odatã cazat la un motel, am coborât pe malul râului ºi  m-am întins pe o stâncã, ca ºopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoþaþi pe înãlþimi prãpãstioase. Mã întorsesem cu gândul la copilãrie. Retrãiam atmosfera romanelor „cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le „devorasem”, într-o varã, pe pridvorul casei bunicilor din Târgu Neamþ. Deodatã, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copii, femei, bãrbaþi, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau sã-i înghitã. Cãºti pe cap, costume „termale”, veste de salvare, înfãºurându-le trupurile. Par niºte extratereºtri, ai zice cã nava le-a cãzut în râu ºi acum fug bezmetic sã se salveze. Þipã, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trãdeazã teamã amestecatã cu plãcere. Nu-mi rãmâne decât sã mã întorc în camerã. În holul motelului, recepþionera începe sã-mi ofere „serviciile”: motelul poate sã-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar ºi un instructor care sã mã înveþe cum sã „îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci…sã visez. S-a uitat la mine speriatã ºi s-a refugiat repede în spatele computerului. Dupã amiazã, am ieºit cu Andreea, soþia mea, în orãºel. În toate maºinile, câte-un caiac, o canoe. Puþinii trecãtori „pe picioare” cãrau în spate „echipamentul de navigaþie”. Am intrat într-un sport-bar sã mâncãm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mãrci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: „Cum aþi petrecut ziua pe râu?”

Ca sã mã integrez în Kernville, ar fi trebuit sã-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu în „vâslaºul” expert sã urce sau sã coboare râul. Altfel, aº fi rãmas eu un extraterestru!

Kernville voia sã desprindã din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbã, se mai taie încã o felie din tine – felia cea mai groasã – care este branºatã la un alt mecanism economic. Aºa dupã cum am arãtat în „Sclavii fericiþi”, pe mãsurã ce te branºezi la tot mai multe reþele, pierzi capacitatea „sã te aduni”, sã-þi angajezi întreaga fiinþã, sã-þi recâºtigi integritatea. Totalitatea acestor reþele formeazã, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odatã integraþi în Angrenaj, urmãm logica industrialã care guverneazã uneltele: putem fi detaºaþi, separaþi unii de alþii, chiar de noi înºine, combinaþi sau recombinaþi în funcþie de necesitãþile Angrenajului. Celor mai mulþi branºarea la reþea le aduce avantaje, întrucât îi ajutã sã-ºi atingã în mod eficient scopurile imediate (bani, „poziþie socialã”, satisfacerea plãcerilor).

Dupã aceeaºi logicã funcþioneazã ºi grupul „multiculturalist”. De pildã, o femeie este „dezangrenatã” din fiinþa sa concretã ºi „integratã” într-un gender group în care conteazã doar „esenþa” ei femininã, un fel de „specializare” care-i distruge personalitatea sa organicã. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înþeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde întreaga societate, ºi nu numai sistemul economic, este de naturã tehnologicã. Oricâte mall-uri ºi parcuri industriale ar avea, România rãmâne o societate tradiþional organicã în care tehnologia se supune nãravurilor persoanei, ºi nu vicerversa.

[A.ª.]– Înþeleg situatia pe care o descrii (cu atât de mult talent literar) ºi mãrturisesc cã eu prefer societãþile în care persoanele (mitologizate) conteazã mai mult decât instituþiile. Totuºi, societãþile de acest tip nu funcþioneazã ºi, pânã la urmã, blocajul lor aduce mari prejudicii persoanelor. La ce ajutã aureola pe care o are la noi fiinþa umanã dacã aceastã fiinþã moare din cauza unei seringi prost dezinfectate sau în urma exploziei unei butelii de oxigen lichid precar etanºeizate?  

[O.H.]– Eu cred cã societatea româ­neascã nu funcþioneazã fiindcã s-a îndepãrtat de natura sa personalist-evenimenþialã, singura care i s-ar fi potrivit. Românii trãiesc încã printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moºtenit de la comuniºti; pe niºte temelii dãrâmate au ridicat în pripã o scenã unde încearcã în prezent sã încropeascã un spectacol social ºi economic „second hand”. Metafora asociatã este supermarketul construit pe fundamentele fostului „circ al foamei”. Producþia (distribuþia) industrialã, planificatã autoritar ºi centralizat este înlocuitã de producþia globalizatã, instrumentalizatã în manierã spectacularã. „Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarketul mascheazã condiþia cvasi colonialã a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducþiei economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitraþii otrãvitori ai adevãrului: România nu este în stare nici mãcar sã-ºi hrãneascã cetãþenii, în plus ºi-a asumat obligaþia – conform negocierilor de aderare duse de clasa politicã – sã transforme 30 la sutã din suprafaþa agricolã în pârloagã!

S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuitã de mafiotul ºarmant, clãnþãul atotcunoscãtor, „expertul” iluzionist ºi politicianul mânjit. Galeria de pseudopersoane nu este produsã de o culturã personalistã în cãdere liberã, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuþia de imagini sunt concentrate în mâna unui numãr limitat de indivizi. În loc sã moºeascã cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democraþii adevãrate – „democraþia” româneascã produce un numãr nelimitat de clienþi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fãrã drepturi depline, dependent de un patrician ºi protejat de acesta). Legãturile de dependenþã ºi protecþie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legãturi economice de tip clandestin. Mulþi dintre cei pe care românii îi iau drept „personalitãþi” sunt de fapt clienþi ai diferitelor mafii (mafia politicã, a petrolului, a mass-media, a „tunurilor” din contractele cu statul etc.) În România clientul a devenit personalitatea umanã de invidiat.

Dacã ai statut de client, poþi fi sigur cã nu vei muri de o seringã prost dezinfectatã. Nici nu vei muri de explozia unei butelii cu oxigen lichid precar etanºeizate.

Una dintre alternativele viabile la status quo-ul din România, ar fi dezvoltarea unui adevãrat sistem personalist-evenimenþial.

[A.ª.]– Afirmi cã, în timpul comunismului, societatea româneascã s-a îndepãrtat de un stil de viaþã care i s-ar fi potrivit (ºi cum sã nu i se potriveascã, în condiþiile în care ºi l-a constituit în mod  firesc, de a lungul a sute de ani, prin încercãri ºi reglãri succesive?). Dar... din ce sursã cunoºti acel stil de viaþã dinaintea naºterii tale? Din cãrþi? Din ceea ce-ºi amintesc pãrinþii tãi? Din examinarea vestigiilor de civilizaþie româneascã pre-comunistã care s-au mai pãstrat prin unele sate sau oraºe de provincie? Pe de altã parte, care este esenþa acelui mod de a trãi la care te gândeºti cu nostalgie? Cine ºi cum ar putea sã-l reconstituie? Ce ºanse ar avea sã ºi funcþioneze într-o lume în care fiecare þarã este conectatã la civilizaþia întregii planete?  

[O.H.]– „Persoana-eveniment” este un model ideal de identitate umanã, aºa cum tot ideal este ºi „individul liber” dezvoltat în Occident dupã Revoluþia francezã de la 1789. Occidentul însã a avut grijã sã cultive atât modelul teoretic cât ºi miile lui de întruchipãri concrete. În jurul „individului liber” s-a creat o întreagã mitologie, s-a dezvoltat un întreg aparat juridic ºi economic. Chiar ºi astãzi, când este permanent atacat de „victima” ideologiilor corectitudinii politice, „individul liber” stã încã înfipt solid în soclu. Statuia Libertãþii continuã sã fie farul cãlãuzitor al Occidentului. În loc de individualism, românii au „personalismul”. A trasa dezvoltarea istoricã a personalismului românesc este o chestiune de arheologie culturalã, care necesitã ample cercetãri interdisciplinare desfãºurate pe o lungã perioadã de timp. În opinia mea trinitarismul ortodox, un cult popular al eroilor, probabil de origine dacicã, la care se adaugã fãrã îndoialã influenþa individualismului modern din Occident, s-au împletit în mod fericit pentru a crea un cadru personalist al existenþei. În România viaþa se organizeazã spontan în jurul unor persoane, nicidecum în jurul unor instituþii. Aceste persoane se bucurã de autoritatea pe care o au „duhovnicii” în spaþiul credinþei ortodoxe. O autoritate „ontologicã” bazatã pe „prezenþã”. Sã luãm un exemplu care ne este cunoscut amândurora. „Istoria literaturii române contemporane” de Alex ªtefãnescu. Mulþi, probabil majoritatea cititorilor au fãcut un sacrificiu financiar sã cumpere aceastã lucrare monumentalã întrucât au încredere în opiniile autorului. N-au cãutat în paginile lucrãrii un „adevãr obiectiv”, separat de persoana lui Alex ªtefãnescu. Coerenþa logicã, informaþiile, în general tot aparatul ºtiinþific al cãrþii n-au fãcut decât sã le confirme, încã odatã, încrederea pe care o aveau în Alex ªtefãnescu. Nu „Istoria literaturii” l-a „fãcut” celebru pe Alex ªtefãnescu, ci Alex ªtefãnescu va eterniza lucrarea sa, peste timp lucrarea sa va funcþiona ca un „adevãr încarnat”, o mãrturie vie a literaturii sub comunism. Cel care înþelege cu adevãrat România, când se uitã la harta ei, nu vede oraºe, sate, „fabrici ºi uzine”. Nici mãcar „monumente istorice”. Vede un Eminescu, un ªtefan cel Mare, un Blaga, un Coandã, un Iorga. În jurul acestor persoane s-au coagulat în timp „comunitãþile” (istorice, literare, religioase, ºtiinþifice etc.) aºa cum în Occident, în jurul oraºelor comerciale, s-a dezvoltat civilizaþia modernã a capitalismului. Persoanele-eveniment nu sunt niºte imami severi, nici experþi, nici „autoritãþi spirituale” universale, nici staruri mediatice Sunt indivizi ce iradiazã o energie intensã, oferã o deschidere spre un altceva superior. Cu alte cuvinte, personalizeazã în mod evenimenþial o situaþie concretã. Când personalizezi o situaþie introduci ceva nou ºi neaºteptat, acolo unde situaþia este complet închistatã („realizatã” cum o numesc eu), sau, dimpotrivã, oferi coerenþã unde existã un „nou” ce tinde sã devinã haotic. Nu poþi personaliza o situaþie datã dacã nu-þi angajezi întreaga persoanã, dacã n-ai încarnat instrumentele (valorile, ideile) cu care acþionezi asupra ei. Personalizarea poate avea efecte durabile doar atunci când este evenimenþialã, se desfãºoarã sub greutatea unui „excedent metafizic”, a unei chemãri la perfecþiune, la „universalizare” Verbul „a perfecþiona” trebuie înþeles întotdeauna în chip de a perfecþiona, aºa cum, sub pana unui scriitor-eveniment, „a scrie” devine a scrie. Când ascult un concert de Mozart la CD player-ul de la automobilul meu, gonind pe autostradã, am personalizat o situaþie datã.  N-am creat însã un eveniment. Dacã acelaºi concert îl ascult „pe viu”, interpretat de filarmonica din Viena, eu ºi Mozart am creat un eveniment. Un eveniment care menþine un echilibru tensionat între cât mai multe antinomii (trecut/viitor, muzicã/realitatea concretã, „eu”/lume, local/universal), nimic nu este „reconciliat”, ci doar deschis cãtre noi ºi noi perspective. Existã o ierarhie a evenimentelor (pe care românii o simt foarte bine). În interpretarea filarmonicii din Viena, muzica lui Mozart tinde cãtre împlinirea sa idealã întrucât posedã un mare excedent metafizic. Aceeaºi muzicã, interpretatã de orchestra Liceului de muzicã nr. 2, creeazã doar un mini eveniment local (îi bucurã pe câþiva pãrinþi veniþi sã-ºi asculte odraslele), reuºind sã reconcilieze un numãr mic de antinomii. O adevãratã democraþie nu are rolul de a uniformiza indivizii sau de a crea „elite” reducând contrariile la scheme prestabilite. Acesta este marele reproº pe care-l aduc eu lumii moderne. O democraþie personalist-evenimenþialã trebuie sã menþinã vii antinomiile – fãrã ele nu putem vorbi de o „diferenþã” realã – oferind ºansa de a deveni persoane-eveniment unui numãr cât mai mare de indivizi. Desigur, fiecare persoanã-eveniment va poseda un „excedent metafizic” diferit, ceea ce va crea ierarhii valorice. Se înþelege cã „persoana-eveniment” trebuie sã rãmânã vie mereu, sã menþinã, sau chiar sã sporeascã, tensiunea evenimenþialã. Iatã de ce personalismul evenimenþial este un „anti-tradiþionalism”, dacã înþelegem prin tradiþie obiceiuri ºi persoane ce þin de un trecut încheiat definitiv. Românii nu sunt tradiþionaliºti nostalgici –( eu cu atât mai puþin! ) – a se vedea nepãsarea cu care trateazã istoria moartã (monumentele, ruinele). Istoria îi intereseazã doar ca „pildã vie” ce se poate reîntrupa în prezent ºi viitor. Depinde doar de noi dacã vrem sã creãm o democraþie personalist evenimenþialã pe sufletul nostru, sau importãm un produs preambalat de la Bruxelles, Washington, Moscova sau cine-o mai ºti de unde. Trebuie sã fim conºtienþi cã în lumea de astãzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusã la condiþia de instrument. Dar oare democraþia atenianã nu a fost nevoitã sã înfrunte pericolele ei? Au existat însã niºte persoane-eveniment, un Socrate, un Platon, un Aristotel care au demarat procesul istoriei. Energia lor evenimenþialã a fost transmisã din generaþie în generaþie, fiecare nouã persoanã deschizând alte ºi alte perspective. Este mesajul pe care ni-l transmite ºi creºtinismul prin apostolul Pavel: „Sã nu vã potriviþi chipului veacului acestuia, ci sã vã prefaceþi prin înnoirea minþii voastre”.